Mi-am dat seama brusc că nu m-am mai plictisit de mult. Că n-am mai cunoscut de ceva timp ambivalenta strînsoare a plictisului, cu plăcerea şi suferinţa ei discret ȋngemănate. Şi apoi, meditînd la cauzele acestei dubioase absenţe, am ajuns să cercetez, cu maximă băgare de seamă, dacă nu cumva trăim vremuri plictisofobe, vremuri care proscriu şi afurisesc o trăire altminteri venerabilă.
Istoria plictisului ne lasă să citim, suspect de limpede, istoria modernităţii. Desigur, avem referinţe despre plictis şi ȋnainte (de la taedium vitae a lui Seneca pînă la akedia creştină), dar nu putem vorbi despre un concept unitar al plictisului pînă ȋn modernitate. Şi nu e vorba aici despre o simplă maturare conceptuală, ci mai degrabă de o schimbare de paradigmă care eliberează plictiseala ca posibilitate majoră a omului modern.
Modernitatea se prezintă ca un ghem de posibilităţi ce provine deopotrivă din expirarea universului medieval şi dintr-o serie de mutaţii culturale de importanţă tectonică. Pe de o parte, prăbuşirea axei verticale ce ţinea istoria mereu cu un pas ȋn metafizică şi sufletul omenesc ȋn nostalgia vîrstei de aur, precum şi inaugurarea unei epoci de argint, aşa cum o numeşte Sloterdijk, ȋn care cunoaşterea şi progresul devin accesibile maselor tot mai alfabetizate şi mai relevante istoric. Apoi, vorbim despre o extindere fără precedent a reţelelor de tot felul, demografice, culturale, simbolice, fenomen care accentuează travaliul critic la adresa metafizicilor clasice. În fine, creşterea interesului pentru mundaneitatea orizontală, cu succesiunea ei nesfîrşită de evenimente polimorfe, din care nici unul nu e decisiv şi fiecare e interesant. Deloc ȋntîmplător, acum apare romanul ca gen solid şi inconturnabil, cu ȋnclinaţia lui pentru bîrfă, carnalitate, prozaic şi umor. Nu ȋn ultimul rînd, tot acum apar, ȋntr-o manieră explozivă, conceptul de infinit şi patosul revoluţionar.
Acestor mutaţii epocale, diverşi gînditori şi artişti le răspund diferit. Atenţiei care se distribuie acum către pletora de lucruri care populează vieţile zilnice ale unor indivizi medii ȋi corespunde, pentru prima dată ca posibilitate fundamentală, plictisul.
Nu vom ajunge prea departe dacă vom gîndi ȋn termeni mutual exclusivi. Plictisul şi angajarea ontologică faţă de lumea sublunară abia descoperită sînt două feţe ale aceleiaşi monede. Montaigne, ȋn ale cărui eseuri descoperim nenumărate puncte de inflexiune şi coridoare de trecere, descoperă infinitatea orizontală cu trăiri ambivalente. Haosul pîndeşte mintea ce are a se lua la trîntă cu scurgerea infinită şi nesfîrşita perindare a aceluiaşi: „Mintea, dacă nu-i dăm de furcă ceva care să-i pună frîu şi s-o ţină din scurt, se avîntă buimacă, de colo-colo, pe ȋntinsul pustiu al ȋnchipuirilor. Şi nu-i atunci sminteală sau visare pe care să n-o plăsmuiască ȋn neastîmpărul ei”. Neastîmpărul, care toacă mărunt ȋntr-o lume omogenă şi nesfîrşită, şi imaginaţia, care brodează, de asemenea, la infinit, se arată surori gemene. Iar ȋn spatele lor adastă, poate pentru prima dată cu adevărat, plictisul. Acelaşi Montaigne ne sfătuieşte ȋnsă să dăm crezare obiceiurilor, mecanicii fără răgaz a rutinei şi să ne luăm umanitatea, această umanitate medie a umanismului modern, chiar din pulpa plictisului, din izvorul lui nesecat de desfătare. În fine, tot el recunoaşte că e nevoie de tărie sufletească pentru a nu te lăsa absorbit şi ȋnrobit de tirania lucrurilor: „Doar oamenii mărunţi nu ştiu să se desprindă de povara trebilor ȋn care se află ȋngropaţi”.
Montaigne descoperă astfel, cu voioşia melancolică şi umorul care ȋl caracterizează, ambivalenţa structurală a vieţii moderne. Ea deschide, pe de o parte, către cîmpiile fără capăt ale empiriei, către hedonismul blînd devenit, iată, destinul lumii noastre, dar şi către vidul care pîndeşte mereu, relevîndu-se ȋn mod privilegiat ȋn plictis.
Nu mult după Montaigne, Pascal, cu firea lui posacă, va traduce ȋn termeni pe deplin inteligibili noua situaţie a fiinţei umane. Lucrurile plictisesc şi aneantizează, arată mizeria umană şi cască, deopotrivă pentru ochii şi sufletele noastre, golul nesfîrşit ȋn care vocea lui Dumnezeu nu se mai aude: trebuie, „prin urmare, să recunoaştem că omul este atît de nenorocit ȋncît, chiar şi fără o cauză exterioară, el s-ar plictisi de plictiseala proprie condiţiei sale naturale”. Pe urmele acestui mod de a gîndi, Heidegger va face din plicitis, atît ȋn Fiinţă şi timp, dar mai ales ȋn Conceptele fundamentale ale metafizicii, un mod fundamental al ontologiei Dasein-ului. Plictisul devine, astfel, condiţie de posibilitate a fiinţei ȋn deschis pe care umanismul o numea om.
Sîntem, azi, la capătul acestei linii istorice. Trăim ȋn reţele (de reţele) hibride, care ȋmpiedică orice totalizare. Plictisul nu se mai iveşte ȋn interstiţii, el acoperă ca o pojghiţă pielea lucrurilor şi otrăveşte numai (nu mai?) puţin aerul pe care ȋl respirăm. Nu mai deschide către acel nimic care pregătea pentru metafizică. Dimpotrivă, ne trimite, mai degrabă, către un vid autoreferenţial şi zgomotos. Şi astfel, plictisul postmodern bate toba pentru a nu se auzi pe sine. Desigur, ȋn bună tradiţie iluministă, ȋncearcă să se ȋnţeleagă şi să se autogestioneze (ca idee, există azi un domeniu de cercetare numit boredom studies). Dar pînă la ȋnţelegerea iluminatoare, desigur, mereu amînată, ne tîrîm secătuiţi pe drumurile dintre cabinetele psihiatrice şi cluburile de noapte cu ochii mijiţi către acel ȋn altă parte unde ni se află mereu viaţa. Tresărim nevrotic şi hiperstimulaţi ȋn bule clorotice şi ȋncercăm să ȋnghesuim pustiul dezolant al hiperkinetismului nostru ȋn intervale de atenţie tot mai mici. Şi, poate nu ȋntîmplător, noile minţi artificiale (care ne iau minţile) nu sînt capabile de plictiseală.
Fără ȋndoială, va trebui să redescoperim, printre altele, şi plictisul.
Doru Căstăian este profesor de filosofie și științe socio-umane, publicist, traducător.
Credit foto: Wikimedia Commons
