Dacă am fi lucizi, am înțelege, poate, că fiecare știre politică ce se consemnează în România noastră este o filă din jurnalul unei prăbușiri. Pare că România produce mai multă realitate politică decît poate metaboliza publicul românesc, oricît de ahtiat după politică ar fi. În colțul ei de lume nebăgat în seamă de mai nimeni, România se sufocă de propria isterie politică. „The isle is full of noises...”
Cu adevărat îngrijorător este că pigmeii politici de azi dau lovitură după lovitură unor valori fundamentale care sînt chiar stîlpii de susținere ai statului român, așezați cu sacrificii de mari înaintași. Zăpăciți de agitațiunea pigmeilor, publicul românesc și presa autohtonă au trecut foarte repede și superficial peste un moment politic extrem de important, poate cel mai important din ultimul an, părînd să nu înțeleagă nimic din el. MAE a pus pe site o scrisoare semnată de ministrul de Externe Oana Țoiu alături de alți zece miniștri de Externe din UE, adresată Înaltului Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politica de securitate precum și celorlalți 16 miniștri de Externe din UE, prin care se propune un anumit mecanism de vot în domeniul politicii externe și de securitate. Se știe, de multă vreme mai multe țări privesc regula votului unanim, în care fiecare membru UE, mare sau mic, are drept de veto, ca pe o piedică în dezvoltarea politicilor UE. Frustrarea a crescut de cînd Rusia a atacat Ucraina și UE nu a putut să fie atît de eficientă pe cît ar fi vrut, zice-se, să fie din cauza opoziției constante a Ungariei conduse de Viktor Orbán, simpatizant deschis al lui Putin. S-a pus cu și mai mare nervozitate întrebarea: e admisibil ca un singur membru UE să blocheze voința comună a celorlalți 26? Schimbarea regulii unanimității presupune modificarea Tratatului de la Lisabona, operațiune la care nici un stat membru nu e dispus să se înhame pentru că prezintă un risc imens de destabilizare gravă a Uniunii, iar dreptul de veto al fiecărui stat are rostul lui, evitînd situația în care cîteva mari puteri acaparează decizia care le privește, în fond, pe fiecare. Pe de altă parte, dreptul de veto al fiecăruia, așa cum se vede, împiedică UE să ia decizii majore și, indirect, îndeamnă statele să își conducă politica externă și de securitate de unele singure, în afara UE. Complicată treabă.
În februarie 2023, nouă țări din Uniunea Europeană (printre ele, Franța, Germania, Italia și Spania) au decis să formeze un grup autointitulat, indigest și complet neinspirat, „Grupul de prieteni care promovează votul calificat majoritar în politica externă și de securitate comună” (Group of Friends to foster Qualified Majority Voting (QMV) in EU Common Foreign and Security Policy). Birocrații UE pun titulaturi instituțiilor, documentelor și misiunilor parcă înadins antipatice și greu de memorat. Rostul acestui grup a fost acela de a găsi posibilitatea evitării blocării unei decizii dorite în 26 de state și nedorite de al 27-lea, fără însă a afecta dreptul de veto al fiecărei țări. România și alte cîteva state au aderat ulterior la acest grup de reflecție. Varianta logică, posibilă conform Tratatului și practicată în alte domenii din interiorul UE, este aceea de a oferi statului care nu e de acord cu decizia majoritară posibilitatea să nu participe la implementarea deciziei, să nu fie parte a înțelegerii respective, dar să nu o poată bloca. Mai mult, dacă o decizie e adoptată cu o majoritate calificată, statele care se opun trebuie să motiveze opoziția lor și va exista un efort al susținătorilor deciziei să rezolve îngrijorările opozanților. Cam asta spune scrisoarea de pe site.
Imediat după apariția documentului (o scrisoare și nimic mai mult), Senatul României a adoptat o Declarație politică prin care se opune soluției propuse de scrisoarea miniștrilor de Externe, inclusiv de ministrul de Externe român. Pe maidanul politicii noastre, acolo unde politicienii și ziariștii se amestecă într-un soi de distribuție vagă a rolurilor, dar și în tribunele ultrașilor, povestea s-a livrat așa: ministrul Țoiu a renunțat cu de la ea putere la dreptul de veto al României și ministrul a zis că nu e deloc așa. Un nou episod al caftului între pesedistoauriști și useristopeneliști. Dar să vedem totuși despre ce e vorba, pentru că miza e mult mai importantă decît ni se spune.
Ministrul are dreptate: nu a renunțat la dreptul de veto al României, de altfel nici să vrea nu o poate face. Dar declarația Senatului are dreptate și ea să întrebe: a avut ministrul de Externe un mandat în baza căruia a semnat această propunere? Mai exact: s-a discutat în CSAȚ, în Guvern, în Parlament poziția României cu privire la chestiunea mecanismului de vot în politica externă și de securitate a UE? Vă spun eu, că am verificat: nu! Fanii USR și ministrul lor susțin că a existat un mandat din 2023, dat de președintele Iohannis, care nu s-a schimbat. Nu există, din cîte am verificat, un mandat clar al soluției pe care România o susține – există o declarație publică a președintelui Iohannis cum că ar fi bine să avem un mecanism de vot mai suplu și decizia aderării la acest grup de „prieteni”. Atît. Între timp, însă, datele lumii s-au schimbat. Dacă, în 2023, UE era solidară împotriva agresiunii lui Putin, dar era blocată de Orbán singur și trebuia găsită o cale, astăzi lucrurile sînt mai complicate. Perspectiva este că într-un an sau doi vom avea în marile capitale europene, la Paris și Berlin, lideri politici prietenoși cu Putin și deschiși să lase din brațe Ucraina de dragul gazului rusesc. Mai vrem, în acest caz, o politică de externe și de securitate a UE decisă majoritar? Dacă mă trezesc că Parisul Frontului Național și Berlinul AfD-ului înclină UE spre o poziție conciliantă cu dorințele de control ale Rusiei asupra Estului European și Mării Negre, mai vrem o politică externă și de securitate fără dreptul nostru de veto?
Părerea mea e că aici a greșit ministrul Țoiu. Împinsă, desigur, de un bun elan pro-integraționist, puternic ideologizată ca orice userist, dînsa a mers înainte pe placul bruxellezilor fără să deschidă în interior discuția asupra poziției României în această problemă. Din 2023 încoace, totuși, la București avem un nou președinte, un nou guvern, un nou Parlament și, mai ales, avem în Europa o nouă realitate politică. O discuție ar fi fost necesară, cu atît mai mult cu cît mandatul în baza căruia pretinde că a acționat nu există. Totuși, nu putem fi toți atît de useriști încît să credem că o declarație generală a unui fost președinte de acum aproape patru ani e un mandat pentru o acțiune atît de concretă de astăzi. Cu atît mai mult cu cît e vorba despre o problemă atît de importantă.
Faptul că ministrul Țoiu (USR) nu a socotit importantă discuția despre interesul României în această problemă sau, poate, a eludat-o deliberat ca nu cumva să ajungă în situația de a susține altceva decît crede personal nu e deloc în regulă. La fel, faptul că AUR-PSD mint spunînd că ministrul Țoiu a renunțat la suveranitatea României nu e deloc în regulă. Dar ambele aceste atitudini arată că, de fapt, pigmeii de azi sînt total incompetenți, atît politicește, cît și omenește, să gestioneze suveranitatea României. Cel mai important instrument pe care națiunea îl pune în mîna politicienilor ei prin alegeri este suveranitatea națională. În temeiul ei și numai în temeiul ei politicienii există ca politicieni. Sensul politicii este folosirea suveranității naționale într-un scop sau în altul.
Suveranitatea României a fost obținută cu sacrificii, de multe ori chiar cu sacrificiul suprem, de înaintașii noștri. Nici Simion și nici Țoiu nu au făcut nimic ca să fim, astăzi, un stat suveran, în schimb au suveranitatea țării pe mînă, să o folosească în interesul națiunii. Ei bine, din ce văd, sînt complet depășiți de această sarcină de care, e foarte posibil, nici nu sînt pe deplin conștienți. De-a lungul istoriei noastre, au existat români care și-au bătut joc de suveranitatea noastră națională. Mulți au maimuțărit-o propagandistic, dar, e de spus, nu marii guralivi, nu demagogii, au fost marii ei sabotori, ci cei care au trădat, punînd țara la dispoziția inamicilor ei, ca și cei care au folosit suveranitatea națională ca să opreseze națiunea.
Despre ei și despre modul în care suveranitatea națională este astăzi vorbită și practicată de pigmeii de pe scena politică voi vorbi și săptămîna viitoare.
.jpg)
