● Radu Cosașu, Jurnal. Caietul I (1958-1964), Editura Zugzwang, 2026.
Din nefericire, nu mă număr printre cei care l-au întîlnit personal pe Radu Cosașu. Din fericire însă, rafinamentul și inteligența lui artistică, exemplara verticalitate morală, fidelitatea față de propriile convingeri, cultul prieteniei care l-a definit îmi sînt accesibile prin scrisul și prin mărturiile celor care i-au fost aproape.
Recenta publicare a jurnalului, datorată scriitorului Andrei Crăciun, care, după dispariția lui Radu Cosașu (29 octombrie 1930 – 23 aprilie 2023) la vîrsta de 92 de ani, și-a asumat responsabilitatea operei sale, antume și postume, constituie, fără îndoială, unul dintre evenimentele editoriale majore ale anului. Reprezentînd doar primul dintre numeroasele caiete-manuscris, volumul de față acoperă intervalul 1958-1964.
La data primelor însemnări, Radu Cosașu (n. Oscar Rohrlich) avea 28 de ani și debutase deja de un deceniu. Deși nu purtase steaua galbenă, resimțise presiunea legilor rasiale din timpul regimului Antonescu și aderase, cu convingere fermă, la ideologia comunistă. Înlăturat a doua oară din redacția Scînteia tineretului, în 1956, în urma pledoariei sale pentru „adevărul integral”, socotită un gest de individualism, Cosașu reintră în presa culturală abia în 1968, la revista Cinema. În anii de marginalizare activează ca reporter pe șantiere hidroenergetice, experiență fructificată în volumele Energii (1960), Lumină! Din cronica hidrocentralei „V.I. Lenin” (1961) şi Nopțile tovarăşilor mei (1962). În aceeași perioadă publică Opiniile unui pămîntean (1957), iar piesa Mi se pare romantic... (1961) îi e montată de David Esrig.
E cunoscut faptul că unele dintre scrierile lui Radu Cosașu valorifică filonul (auto)biografic. În ciclul Supravieţuiri, prezentul enunțării întretăiat de memorie profilează portretul unui autor care-și asumă modelele, afinitățile, adeziunile. Din poziția de personaj și martor, Cosașu surprinde și revizuiește lucid atît tensiunile unei epoci marcate de suspiciune și conformism, cît și traseul devenirii sale.
Devoalarea procesului de literaturizare a vieții circumscrie volumul de față întregului proiect literar cosașian, catalogabil drept „cronică a unei vieți”. Ținut pe durata a peste o jumătate de secol, pînă aproape de 92 de ani, jurnalul, menționat și valorificat intertextual în scrieri precum Ocolul pămîntului în 100 de știri, devine, conform Cuvîntului înainte semnat de Andrei Crăciun, „coloana invizibilă pe care s-a sprijinit toată opera sa”.
În ciuda intenției, direct exprimate, de a consemna zilnic, jurnalul lui Radu Cosașu e constituit din notații discontinue, marcate uneori de interludii ce acoperă luni întregi. Exactitatea datării este, la rîndul ei, neconsecventă: uneori e înregistrată ziua, alteori e stabilită doar luna sau anotimpul. Lipsa unor constrîngeri diaristice autoimpuse, varietatea tematică atinsă și aspectul mozaicat al opului, care nu depășește 250 de pagini, aseamănă caietul, parțial, cu un laborator literar, în care sînt notate întîmplări, întîlniri, discuții, replici, gesturi și reacții ale unor figuri notorii în epocă, precum Titus Popovici, Mihai Beniuc, Paul Georgescu, Valeriu Râpeanu, Geo Bogza ș.a., evenimente politice și culturale din țară și de aiurea, dar mai ales citate, multe în franceză, și impresii de lectură.
Remarcabilă, este, întîi de toate, maturitatea analitică de care dă dovadă autorul. Scrisul, fluent și muzical, se distinge prin densitatea ideatică, prin constanța și fermitatea propriilor convingeri, prin facultatea de interpretare a fenomenelor: „Dictatura proletariatului nu și-a pus sarcina fericirii micii-burghezii. Încep să înțeleg altceva important: că e absolut just ce spune în mare comunismul, dar simultan nu dezleagă nimic. Tragedia constă în această simultaneitate”.
Semnificativă este și ușurința autorului de a trece de la un registru stilistic la altul: de la discursul poetic, stăpînit exemplar și deliberat despovărat de elemente figurative, la formulări suple și memorabile cu valoare aforistică: „Dorința pe care o manifești totdeauna de a nu fi dezamăgit e o formă a instinctului de conservare a celor mai bune părți din noi înșine”. Simptomatică este, de asemenea, natura critică – vizibilă în comentariile pe marginea unor cărți sau filme – marcată de justețea observațiilor, concizia și capacitatea taxonomiei clare, decisive.
Reflecții despre comic, despre reportaj ca singură posibilitate de manifestare creativă, despre iubire sau moralitate întregesc tabloul diaristic cosașian. Însemnările reportericești asupra unor situații – accidente rutiere, cataclisme, sinucideri, moartea în războaie și moartea izolată, uimirea în fața unei scene în care, în plină noapte, o femeie apucă de rever doi bărbați, imaginea cu G. Călinescu, văzut, pînă atunci, a doua oară, intrînd într-o mașină – pun în exergă interesul autorului pentru paradox și ironie.
Exceptînd inflexiunile impuse de adecvarea stilistică, nu sînt înregistrate variații umorale notabile. Jurnalul ni-l relevă pe același Radu Cosașu, lucid, nedispus să-și părăsească țara, distant și discret față de cei cu care nu împarte aceleași valori, bucuros de începerea unui campionat de hochei pe gheață, entuziast în fața unor cărți, autori și regizori din care citează sau reproduce masiv (Dostoievski, Cervantes, mai ales Don Quijote, ca exponent al dimensiunii tragice a eroului, Godard etc.), perseverent și autocritic în privința propriilor scrieri.
Demne de semnalat sînt racordarea lui Radu Cosașu, prin intermediul presei scrise și al radioului, la realitățile spațiului european, în speță francez, dar nu numai, precum și aptitudinea sa de a surprinde, fățiș sau pieziș, în economia unei singure fraze, tipologii și nuanțe de caracter. În afara cîtorva consemnări relative la atmosfera tensionată din anumite redacții, jurnalul nu face dezvăluiri spectaculoase și nici nu relevă intimități.
Intervenind minimal asupra textului, Andrei Crăciun nu realizează o ediție critică, ci una de restituire, demers nelipsit de dificultăți: „Sînt pagini din acest jurnal pe care nu le-a văzut nimeni niciodată. Să le descifrez a fost o sarcină infernală, și încă este. Radu Cosașu scria minunat, totodată scrisul său de mînă era teribil, ca și cum și-ar fi dezvoltat, sub dictatură, capacitatea de a scrie ilizibil pentru ca nimeni să nu-i poată decoda jurnalul. Nu toate caietele sale s-au păstrat. Dar cele care s-au păstrat și care au putut fi reconstituite fidel vor deveni publice. Cred că Jurnalul aruncă lumină peste întreaga operă cosașiană, ne-o aduce și mai aproape”.
Ar fi fost binevenit un aparat de note, cu explicații, contextualizări, poate și traduceri, dar această ediție trebuie înțeleasă mai degrabă ca un prim pas într-un proces editorial mai amplu.
● Andrei Crăciun, Júnior, Editura Nemira, 2025.
Ziarist, scenarist, co-fondator al platformei de jurnalism de investigație Recorder.ro, scriitor prolific de o remarcabilă flexibilitate stilistică, Andrei Crăciun (n. 1983) scrie și publică cu considerabilă frecvență poezie, proză scurtă, roman și dramaturgie.
Cel mai recent volum al său, Júnior, reia formula experimentală din Aleea Zorilor (Polirom, 2017) și se desfășoară într-o frază continuă, într-un inextricabil melanj de melancolie și ironie, sensibilitate și sarcasm. Liniei de forță a scheletului narativ, traseul (inițiatic) al protagonistului, Júnior, ajuns în Capitală pentru a-și împlini visul de a deveni reporter, i se adaugă o alta, la fel de importantă în economia cărții: diorama bucureșteană a anilor 2000, dinăuntrul și dinafara redacțiilor de ziar. Într-o manieră cu totul deosebită, Andrei Crăciun reușește să redea atmosfera perioadei de tranziție românească marcată de instabilitate și compromis, dar stimulată de euforia unei tinereți inevitabil mitizate.
Stripteuze, cămătari, prostituate, sinucigași, ziariști alcătuiesc galeria de personaje a cărții. Menite să pigmenteze și să dinamizeze epicul, tipologiile umane amintite decelează fragilitatea umană supusă efemerității faptului divers pe care adesea îl generează sau traversează: „tîmpiți fară margini, o jumătate de duzină de oameni inteligenți, nu mai mulți, vicleni ambițioși, gunoaie cu chip de om, gunoaie fără chip de om, martalogi, căcănari, jăpcari, tranziția adusese și adusese și adusese ca o corabie a nebunilor într-un port faimos tot felul de creaturi, multe rămăseseră să-și facă un rost în cîrca ziarului”.
Acumularea prin înlănțuiri de juxtapoziții, cultivarea calamburului, combinarea paradoxală a cuvintelor, alternanța dintre registrul oral și cel scris, aglutinările expresive și producătoare de umor, asocierile dialectice de tipul „o tristețe de necuprins ne-a cuprins” alcătuiesc un ansamblu de strategii textuale pe care Andrei Crăciun le stăpînește cu virtuozitate. Aflat sub influența „exasperării creatoare”, autorul amestecă genurile și repune în circulație cadența frazei și muzicalitatea repetițiilor bogziene, cu rol în asigurarea pregnanței și tensiunii epice.
Poem în proză, cu o concentrație epică de roman, volumul mixează, jubilatoriu și aparent ingenuu, o serie de clișee și poncife și exploatează capacitatea expresivă și sintetică a trivializărilor întîlnite în media: cu aluzie la discursurile inflamate și misogine ale lui Vadim Tudor, un personaj se numește, de pildă, pitica nenorocită. Ferparul, povestirea, rugăciunea, oda, apologia, elegia, memoria, reportajul – genuri literare și publicistice –, instanțe narative, toate intră într-un proces de pastișare, în care recuperarea iluziilor pierdute coabitează cu conștientizarea convenționalității punerii lor în act.
Remarcabile sînt, la Andrei Crăciun, firescul cu care discursul oral, manifestat adesea ca autoadresabilitate, se insinuează simultan în registrul epic și poetic fără să le deranjeze. De asemenea, bagatelizarea prin umor a cruzimii, trecerea agilă de la registrul grav, de la empatia nedisimulată la patosul jucat și asimilarea foarte personală a absurdului de sorginte caragialiană și ionesciană. Reconfigurînd în manieră modernă cronicile și textele despre reporteri și reportaje ale lui Caragiale, în care eroi precum Caracudi se bazează mai degrabă pe inspirație decît pe documentarea de teren, micul roman-poem al lui Andrei Crăciun se structurează în jurul temei gazetăriei, în care reporterul adevărat dispare și-odată cu el și cititorul: „Gîndeam ca la un bizon, se întîmplase ceva nemaipomenit, cititorul îmbătrînise, cititorul era tot mai bătrîn și știam că nu peste mult timp va muri, inima mea melancolică se umplea de jale și se rupea la gîndul că mîinele cititorul abia se mai vedea, iar poimîine nici nu va exista, că va trece și cititorul la cele veșnice, totul trebuia aflat și povestit repede, repede, repede, cît încă mai exista cititorul acesta tot mai bătrîn, și mai bătrîn, și mai bătrîn, totul, totul, totul”.
Supraviețuind nostalgiei unei lumi analizate cu luciditate și umor, prin descătușarea memoriei și prin spectacolul de jovialitatea conferit de stilul sprințar, cartea este o declarație de dragoste înaintată profesiunii de jurnalist și un tribut adus lui Radu Cosașu.
Iuliana Miu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Mircea Nedelciu. Un personaj principal, Editura Muzeul Literaturii Române, 2025.
