.jpg)
● Ce a rămas din tot ce a fost. Povestea nespusă a Ninei Moica, Alin Mureșan, Clara Mareș (editori), cuvînt-înainte de Ruxandra Cesereanu, Editura Polirom, 2025.
Ce a rămas din tot ce a fost. Povestea nespusă a Ninei Moica, volum recent distins cu Premiul „Monica Lovinescu”, își are punctul de fugă în mărturia Ninei Moica asupra experienței detenției politice trăite timp de cinci ani în închisorile din Tîrgu Mureș, Jilava, Botoșani, Arad și Oradea.
Demersul editorial le aparține lui Alin Mureșan și Clarei Mareș, pe care îi leagă nu doar activitatea desfășurată în cadrul Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc ori apartenența la Centrul de Studii în Istorie Contemporană, ci și o serie de proiecte dedicate memoriei represiunii. Printre acestea, Morfologia (ne)vinovăției. Alfabetul detenției feminine în comunism, volum la care ambii contribuie și din care se desprinde cazul Ninei Moica, transformat aici, în opul de față, dintr-o intrare de dicționar în adevărat subiect de Bildungsroman, cum îl numește Ruxandra Cesereanu în cuvîntul-înainte.
De vreme ce compoziția în formă manifestă este confesiunea și discursul științific, dimensiunea romanescă rămîne una subiacentă, latentă. Subtextual însă, documentaristul, ascultătorul, scriptorul și martorul alcătuiesc împreună instanța coautorială a unui „roman” al destinului modelat de istorie, în care narațiunea, de o densitate a trăirii care tinde să răzbată dincolo de limitele unei cărți, prevalează în fapt, nu în retorică. Într-o polifonie de voci și registre distincte, curățate de artificiu, emfază sau patetism, „colectivul auctorial” reconstituie diorama existenței din închisorile comuniste și povestea Ninei Moica, una dintre cele 4.000 de femei trimise după gratii în epocă.
Dacă perspectiva „protagonistei”, componenta mnemonică a textului, este tributară dialogului-maraton inițiat de Alin Mureșan, varianta „oficială” a tramei, extrasă din dosarele de la CNSAS, e mediată de Clara Mareș. Aproximativ 2.300 de file, notate cu zel de Securitate din iunie 1959 pînă în decembrie 1989, „sute și sute de file de interogatorii, ordonanțe de percheziție, rapoarte, analize, sentințe, apeluri, rezultate ale recursului” sînt edificator sintetizate, riguros și empatic interpretate într-un studiu aplicat, cu observații pertinente și de mare finețe, apt să egaleze în forță destăinuirea femeii.
Jalonat de întrebări țintite și contextualizante, fără a fi strict programate, dar nici spontane, interviul, care vizează nu doar episoadele de închisoare propriu-zise, ci și etapele anterioare arestării sau cele de după eliberare, cînd ostracizarea continuă, probează un fapt: că întreaga existență a Ninei Moica pivotează în jurul experienței carcerale.
Păstrat într-un firesc conversațional adecvat circumstanței, Alin Mureșan știe să extragă informația relevantă și, atent la gradațiile tensionale ale interlocutoarei sale, revine asupra chestiunilor rămase insuficient clarificate ori detaliate. Subsidiar, prin punctele atinse, el reușește să contureze profilul „candidatului” la pușcăria politică în comunism, configurat de origine, mediu, preocupări, anturaj, sensibilitate și mod de gîndire, și să pună în ecuație consecințele directe ori colaterale provocate de detenție și de întregul sistem comunist. Pentru Nina Moica, închisoarea a însemnat destabilizarea relației familiale, îngrădirea accesului la studii și la practicarea unor profesii, afectarea legăturilor interumane.
Dialogul conturează, intrinsec, și portretul moral al acesteia. Integră și autonomă, fermă, dar sensibilă și blînd (auto)ironică, dotată cu simț critic și analitic, Nina Moica reușește să redea starea emoțională intensă a întîmplărilor prin care a trecut. Amintirile sale au o forță de penetrație și de fixare care rămîne. Cele mai pregnante și mai emoționante sînt cele care circumscriu figura tatălui, arestat și bătut, în urma reținerii ei, nedumerirea, foamea, frigul și timpul greu măsurabil, din etapa ratată a primilor fiori ai iubirii. E vorba despre perioada maturizării bruște, tragice și forțate din închisoare, unde vulgaritatea, rafinamentul, brutalitatea și empatia conviețuiesc la scară redusă, despre condițiile atroce, de frig, foame și igienă precară, despre umilință, lipsă de intimitate și somn, dar și despre speranță, nevoie vitală de poveste și evadare prin imaginație.
„Visam. Că o să fac asta, că o să muncesc acolo, mă visam făcînd treburile alea. Eram total detașată, mă mir că nu zburam de acolo. Ore întregi. Mă deranja programul în sine, că îmi rupea firul. Așteptam să termin, să reintru acolo, să ies. Mă înnebunea starea aia, nu aveai o carte, un ziar, un creion, o hîrtie, o oglindă, un ac. Nimic, nimic. Să stai așa ca imbecilul toată ziua. Și am stat aproape așa un an și opt luni legat, de la plecarea din Jilava pînă la intrarea în Arad. Pînă ce am împlinit majoratul am fost singură.”
Percutante la evocare sînt și secvențele din jurul arestării: reconstituirea, anchetele, interogatoriile violente sau insidioase, procesul și tacticile de intimidare asupra tinerilor, deplasările pe întuneric de la un penitenciar la altul. Apropiată de grupul lui Nicolae Munthiu, coleg cu doi ani mai mare, cu antecedente în acte de „rebeliune”, prins cu muniție furată ca să lupte alături de partizani împotriva comuniștilor, adolescenta Nina Moica e arestată pentru complicitate în ziua de 15 iunie 1959, condamnată la douăzeci de ani de muncă silnică și eliberată la data de 23 iunie 1964.
Demne de semnalat sînt fidelitatea cu care reconstituie secvențe, redă nume, reface chipuri, decoruri, camere, precizia cu care descrie culoarea pereților, mărimile și formele tinetelor, ale gamelelor și ale farfuriilor, îmbrăcămintea, mîncarea, obiceiurile de zi cu zi, din timpul sărbătorilor religioase ori al aniversărilor celebrate cu torturi improvizate din mămăliga și marmelada puse la comun, toate acestea trecute prin ochii inocenți ai primei tinereți:
„În cameră era o ușă de intrare, pe dreapta era un rînd de paturi, pe stînga în colț era tineta, nu la foarte mare distanță hîrdăul cu apă, pentru că n-aveai unde să-l pui altundeva, paturi, și între cele două rînduri de paturi era un interval pe care ne mai mișcam noi, că era severitate și nu prea aveam voie să stăm pe paturi. În capăt, spre geam, erau un godin și o masă.”
Ce iese în evidență, întîi de toate, în această carte este conștiința importanței testimoniale, vizibilă atît în rîndul celor doi editori, cît și în cel al Ninei Moica, care, lipsită de orice tentație egocentrică, ține să vorbească în primul rînd despre întregul colectiv de deținute și-abia apoi despre sine. Colegele de suferință sînt mame rămase fără copii și fără soți, cu care plînge ori cu care face haz de necaz, femei dure, duplicitare sau protective, intelectuale sau rafinate. Florica Pillat, Arlette Coposu, Ana Macarie, Valentina Caraion, Monica Sevianu sau Lilica Preduț din lotul Arnăuțoiu sînt doar cîteva dintre numele pe care le menționează, pe care le observă și de la care rămîne cu cîte ceva.
„De multe ori zic că acolo am crescut, în închisoare. Acolo am deschis ochii asupra omenirii, că înainte eram cu copii, cu elevi... acolo am văzut și eu multe lucruri.”
Cu-acest volum, avem, într-adevăr, ocazia să deschidem mai larg ochii asupra omenirii.
● Dan C. Mihăilescu, Mers de voie. Cronici literare, Editura Humanitas, 2025.
Cunoscut ca istoric literar și critic de cursă lungă, ca eseist și traducător, dar și ca realizator al celebrei emisiuni Omul care aduce cartea, derulată între 2000 și 2016 la PRO TV, Dan C. Mihăilescu completează, cu Mers de voie, triada antologiilor sale de cronici literare, alături de Podul cu vechituri (Humanitas, 2019) și Alte mijlociri. Arest livresc la domiciliu (Humanitas, 2019).
Cele șaisprezece texte adunate în acest nou volum sînt, explică autorul în introducere, expresii ale „luxului evadării mirifice” prin „stufoasele, impozantele, strălucitoarele bibliografii ale unor N. Steinhardt și George Banu”, prin diaristica lui Vintilă Horia, Virgil Ierunca, Ana Blandiana ori prin opera lui Andrei Pleșu, relevat „ca filosof al artei și magistru al cunoașterii totale”. Lecturile și relecturile desfășurate în „mers de voie”, „pe un binecuvîntat fundal de tîndăleală, moleșire contemplativă și bovarism paleofil”, ar răscumpăra, adaugă Dan C. Mihăilescu, lungile perioade de scris și de citit realizate sub presiunea timpului ori în regimul spațial restrictiv practicat, în mod diferit, de publicațiile din țară.
Inaugurată cu Andrei Pleșu, prin trei eseuri care-l vizează (aproape patru, dacă-l includem și pe cel despre Păltiniș, unde apare alături de Gabriel Liiceanu și Constantin Noica), cartea aduce în prim-plan figurile lui Basil Munteanu, Ana Blandiana, Monica Pillat, Virgil Ierunca, Gabriela Tabacu, Horia-Roman Patapievici, Vintilă Horia, Christian Crăciun, Ciprian Măceșaru, Nina Moica, Corneliu Baba. Plasate chiar în titlul textelor sale, numele indică dintru început caracterul de „portret de autor” al textelor, care nu sînt cronici de întîmpinare, deci de afirmare, ci mai degrabă cronici de confirmare. Selecția, asumat subiectivă – cea mai mare parte a scriitorilor sînt consacrați, alții, mai puțin cunoscuți, își justifică locul prin admirația sau atașamentul uman resimțite asupra lor – consună cu tonalitatea textelor: generoase și rafinate, „calde” dacă nu de-a dreptul encomiastice.
În Mers de voie, acțiunea critică se desfășoară cu protocoale, indirect, în pas eseistic. De vreme ce orice concluzie trece prin descriere și interpretare, obiectivizarea pare aici mai curînd o chestiune de circumstanță, de context. Fără a fi lipsit de instrumentarul critic, de știința argumentării și a extragerii citatului relevant, de bunul-simț analitic și sintetic, mai importantă pare să fie pentru Dan C. Mihăilescu voluptatea hermeneutică decît opinia justițiară.
Mobilitatea și grația auctorială ale acestuia se manifestă în comentarii reverențioase, fără diferențe prea mari de mărinimie între „subiecți”. Discursul, care mustește de personalitate, nu alunecă totuși în dulcegărie exacerbată, rămîne mereu viu și provocator. Autorul este volubil, jovial și ironic, sprințar „poet” cucerit de dinamica limbii, într-o deplină, dar totuși cumpănită libertate, impudic în alegerea cuvintelor și în verbalizarea idiosincraziilor.
Filonului poetic mai sus pomenit i se adaugă cel epic, de o celeritate aproape dramatică, vizibil mai ales în caricaturizări, în pasaje de exersare a cochetăriei cu cititorul, în bucăți autoironice, cum este, de pildă, aproape întreaga introducere.
„Am avut dintotdeauna oroare de mișcare, grabă, forfotire, alergare, bruscare, schimbare intempestivă, dinamism, aventurism. Cel care avea să devină conservator și ritualizant al fiecărui gest domestic al zilei, leneș histrion, cultivator al tihnei, siestelor, răgazului meditativ, amînărilor sine die și lecturilor stahanoviste și-a început cariera oblomovistă ca un chiulangiu de la orele de educatie fizică, îngrozit de cel mai mic semn de inconfortare, de porunca pas alergător împrejurul școlii, preferînd la miuțele de pe maidan postul de portar, sau cel mult fundaș dreapta, și ajuns montaniard, adică biet drumeț, abia după însurătoare, ca să nu mai spun de iadul stagiului militar, cînd la aproape suta mea de kilograme se adăugau alte aproape douăzeci – casca, pușca, masca de gaze, rucsacul, lopata –, iar ca răsplată pentru statutul de huidumă, ditamai AG-ul, adică aruncătorul de grenade, curat calvar la marșurile de, uneori, zeci de kilometri.”
Poetica critică a lui Dan C. Mihăilescu se derulează în piruete, în acolade și volute discursive, în fraze lungi și șiraguri de juxtapuneri, în serii sinonimice subtil diferite în nuanțe, într-o inflație de epitete, adjective și adverbe tari. De vreme ce nu se pune problema unui text negativ, nici măcar a unor mici scăderi imputate, totul pare să indice la el plăcere și entuziasm de lectură.
Volum de cronici literare în care subiectivitatea umblă pe teren obiectiv, Mers de voie se citește cu savoare în primul rînd pentru stilul dat de motilitatea lexicală extraordinară a autorului, pentru verva ludică, mixajul frenetic dintre neologism și arhaism, dintre jovialitate și nostalgie, pentru lecția de personalitate în scris pe care o oferă autorul.
Iuliana Miu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Mircea Nedelciu. Un personaj principal, Editura Muzeul Literaturii Române, 2025.
