O scurtă incursiune în literatura română arată că maternitatea nu s-a numărat printre temele predilecte ale scriitorilor români și că tîrziu a devenit un subiect susceptibil de sondări psihologice. În literatura pașoptistă, femeia apare rareori în ipostaza de mamă, cel mai adesea fiind înfățișată la vîrsta primelor experiențe sentimentale.
Trecute de cel de-al patrulea deceniu al vieții, eroinele literaturii primei jumătăți a secolului al XIX-le fie sînt relegate, fie sînt folosite pe post de contraexemple. În O alergare de cai, de Costache Negruzzi, doamna B., odinioară fala Chișinăului, este – la 48 de ani! – o „băbuță zbîrcită, încongiurată de căței și de motani”, știrbă și pleșuvită, purtînd „ochilari” și prizînd tabac.
Totuși, un astfel de portret nu este unul reprezentativ pentru perioada discutată. Dimitrie Bolintineanu, mai îndrăzneț în imaginație și în son față de congenerii săi, pune accent pe senzualitatea corporală, neapărat vergurală: „Naltă, delicată, fină, / Dar cu brațul rotunjior, / Sînul ei, sîn de vergină, / Unde dulci mistere zbor”, iar la Grigore Alexandrescu, de pildă în Eliza, femeia este mai curînd o abstracțiune.
Printre didacticele divagații din proza Iluzii pierdute. Un întîi amor (Mihail Kogălniceanu) își găsește loc și un caustic comentariu legat de folosirea cuvîntului „femeie”: „femeile sînt poezia vieții noastre, femeile, zic, dar lucru cel mai rar ce găsești în Moldova sînt femeile. Găsești de ajuns mame, neveste, văduve, fete, slute, șchioape, chioare, vornicese, bănese, pitărese, negustorițe, băcălițe, țăgance și alte asemenea creaturi ce se nasc, cresc, se mărită, fac copii și mor. Dar femei, asta-i cam greu”. Femeia, „în lexiconul” naratorului, e „o ființă gingașă, slabă, drăgălașă, frumoasă, făcută din flori, din armonie și din razele curcubeului, caprițioasă, ră cîteodată, bună mai multe ori, o ființă pentru amor”.
Despre felul în care femeile se percepeau pe ele însele, despre raportarea la propriul corp, la schimbările aduse de trecerea timpului și la maternitate, despre durerea pierderii copiilor la vîrste fragede, într-un secol marcat de boli și mortalitate ridicată, literatura lasă să se întrevadă prea puțin.
Dacă în versurile saturate de diminutive Alecsandri idilizează „copilița”, în ciclul Chirițelor protagonista este învestită cu un rol social. „Amazoana” civilizatoare, care împrumută moda vestimentară și obiceiurile occidentale, ambițioasa Chirița este întîi de toate mamă, preocupată să-și aranjeze cu orice preț copiii, să le asigure fetelor căsătorii avantajoase și băiatului o educație aleasă. Grijile materne nu o împiedică însă să meargă la teatru, să-și etaleze ținutele și chiar să cadă în mrejele unei iubiri ilicite.
Cu puține excepții, nici perioada marilor clasici nu pune în prim-plan problematica maternității. Eminescu laudă iubita, „femeia-amantă”, cum scrie Gherea, nu însă și „femeia-cetățeană”, notează cu reproș același critic. În poveștile lui Creangă, lipsa familiei și a unui copil este o criză de dat spre rezolvare. „Albi ca iarna şi posomorîţi ca vremea cea rea” din pricină că nu aveau urmași, şezînd „singurei ca cucul, cu urechile țiiuindu-le de urît ce li era”, moșneagul și baba din Povestea porcului hotărăsc să considere drept propriu copil orice le-ar ieși în cale, „dar a fi om, da’ şerpe, da’, în sfîrşit, orice altă jivină a fi”. Singurătatea, „urîtul”, cu sensul de plictiseală sau de teamă, contravine naturii sociale cu care Creangă își animează personajele. Restabilirea ordinii firești a lumii le revine însă de regulă bărbaților, prezentați ca fiind mai puțin malițioși decît femeile, „dotate”, ca în Povestea lui Stan Pățitul, cu o coastă de drac.
Abia cu Mara, „prozatorul Biedermeier”, după formula lui Mihai Zamfir, Slavici, care exaltă valorile familiale și morale, mama devine un personaj principal și o funcție în sine.
Am vorbit, de fapt, pînă acum, despre autori de eroine, și nu despre autoare. Odată cu interbelicul, literatura română începe să manifeste un interes aparte pentru mișcările interioare, psihice și sufletești. Nu ne-o putem imagina pe doamna T. a lui Camil Petrescu în ipostaza de mamă, dar ne-o putem imagina pe prozatoarea Hortensia Papadat-Bengescu, pentru care maternitatea a constituit o experiență biografică marcantă. Abia după aproape două decenii de căsnicie, după creșterea copiilor și după o oarecare relaxare a controlului exercitat de soț, ea a putut să-și dedice timpul și energia scrisului.
Din literatura perioadei comuniste, una dintre cele mai memorabile figuri materne rămîne Catrina din Moromeții, care nu este numai membră a unei comunități familiale, rurale, sociale, ci și un personaj cu nemulțumiri și dorințe, supusă atît toanelor istoriei, cît și capriciilor lui Moromete și ale copiilor acestuia din prima căsătorie.
Dacă în literatura anilor ’70 și ’80 subiecte ca avortul (a se vedea proza Scurtă internare a Gabrielei Adameșteanu) sau nașterea nu sînt explicitate, ci doar sugerate, literatura ultimelor decenii recuperează și valorifică corporalitatea feminină, feminismul și feminitatea din care se desprinde tema maternității ca experiență totală. Antologic în acest sens rămîne Cerul din burtă al Ioanei Nicolaie, roman poematic care urmărește experiența sarcinii și relevă un univers alcătuit din lumi interioare și exterioare diferite, cu efuziuni și anxietăți, cu fapte biologice și psihologice pînă atunci necunoscute.
Iuliana Miu este critic și cercetător literar. Cea mai recentă carte publicată: Mircea Nedelciu. Un personaj principal, Editura Muzeul Literaturii Române, 2025.
