● Mircea Cărtărescu, Șapte ani stranii. Jurnal 2018-2024, Editura Humanitas, 2025.
Ajuns la al cincilea volum și la peste o jumătate de secol de existență, Jurnalul lui Mircea Cărtărescu păstrează structura de șapte ani inițiată în 2001 și acoperă, în această ediție publicată în 2025, perioada 2018-2024. Stranietatea intervalului vizat, anunțată încă din titlu, e explicabilă nu numai prin izolarea, panica, nesiguranța provocate de evenimente majore ca pandemia de COVID-19 sau războiul din Ucraina, dar și prin demersul autoscopic al autorului, împins uneori la o intensitate a trăirilor greu de suportat: „Toți sîntem în interior stranii, dar numai autorii o știu, căci ei s-au văzut pe dinăuntru. Ce fac eu e să mă descriu chiar în timpul vivisecției, chiar pe cînd bisturiul despică, pe cînd cîrligele desfac rana”.
Ce rămîne constant, pe tot parcursul periplului diaristic de pînă acum, e notația ca încercare de dobîndire a coeziunii lăuntrice și punctul de fugă din care pornesc liniile constituente ale portretului de autor: definirea prin scris și, odată cu aceasta, nevoia de a-și depăși cota de performanță autoimpusă: „Nu știu cum să trăiesc fără să scriu. Viața mea a fost scrisul, iar acum m-am oprit și nu știu cum să trăiesc”.
Evidentă este nu numai dimensiunea terapeutică a jurnalului, ci și importanța literară pe care acesta o are în economia operei. Notînd cu consecvență retragerea deliberată, însingurarea în scris, ca expresie a menținerii pe baricadele literaturii, indiferent de vreme și vremuri, Cărtărescu relevă în egală măsură nucleul creației sale, cu tot cu temele, resorturile și eventualele piste de interpretare. Materia generativă a textelor metabolizează experiențele de viață, trecute nu de puține ori prin filtrul amintirilor ori al viselor, orizontul lecturilor și fantasticul „cosmos interior” compus din imagini bizare și feerice.
Componenta onirică reprezintă și aici o veritabilă linie de forță. Transpuse firesc, fără emfază, visele, care uneori aduc în imagine figurile celor dragi, ale prietenilor optzeciști plecați înainte de vreme ori ale unor enigmatici ca... Pynchon, sînt expresii ale nostalgiei sau ale admirației. Cele mai epatante rămîn, fără îndoială, visele cu „vizitatori” „înființați” în fazele de semitrezie, arătări care îi confirmă statutul de privilegiat conectat la alte lumi.
„Un jurnal e o non-carte” de proză, notează într-un loc Mircea Cărtărescu, formulă justificată prin observația că, spre deosebire de epica standard, specia literară în cauză e lipsită de un racursi temporal general, de tehnică de construcție și de manipulare narativă care să creeze iluzia naturalului. Chiar și așa, fragmentele care alcătuiesc jurnalul conturează un roman al, vorba lui Radu Petrescu, propriei sale „durate inefabile”, un roman în care însemnările momentului recent fac schimb de substanță cu cele în care sînt convocate tinerețea avîntului creativ ori copilăria mică.
Volumul este un asamblaj poliedric, cu diferite concentrații de epic sau poetic, mai dense sau mai diluate, cu grade de implicare și de expresivitate variate. Considerații de lectură, citate, consemnări de fapt mărunt, fraze aforistice sînt intercalate de pasaje copleșitoare în pregnanța lor stilistică: „De fapt, ce-ar trebui să spun azi de prima dată e că a nins toată noaptea, repede și viscolit, și că dimineața totul era alb pe jos, crengile copacilor încărcate și acea lumină și acel miros entuziasmant de frig și blană de lup cînd deschizi geamul, și acea dorință să ningă săptămîni în șir, fără odihnă și fără capăt, pînă blocurile dispar etaj cu etaj sub zăpadă și din biserici nu se mai văd decît crucile de pe turle, și din turnuri doar antenele din vîrf și panourile cu reclame, apoi și ele să fie-nghițite, și toată planeta să se vadă din spațiu otova, ca un bulgăre de zăpadă”.
„Gimnastica” ludică, spirituală și intelectuală a autorului se prelungește, dincolo de scris, în asamblarea unui obiect din LEGO, în jocuri video, cărți științifice despre funcționarea creierului sau despre mecanică cuantică. Practicant de cursă lungă al relecturii, Cărtărescu revine aproape ritualic la marile modele, uneori ca să se compare cu ele, alteori din pur capriciu estetic. Preferați sînt autorii cu care se întîlnește în stil, în preocupări sau în căutări, precum Cortázar, Kafka, Schulz, Márquez, Dante, Salinger ș.a. În unele locuri împărtășește informațiile dobîndite, noi sau actualizate, în altă parte își manifestă fără rezerve prețuirea pentru frazele percutante ale lui Truman Capote, capabile să îl „arunce de pe fotoliu”. Undeva glosează nuanțat asupra unui text, altundeva abordează o critică definitivă: „Tot romanul englez are o singură temă: ipocrizia socială, și o singură coardă, satira. Le recunoști în toate camuflajele, de la Tristram Shandy pînă la ultima carte ieșită în 2019”.
Document de neocolit
Aflat într-un regim de autoexigență vecin cu masochismul, autorul își manifestă angoasa de a nu mai avea nici un „cuvînt de spus după Solenoid” și, implicit, de a-și pierde sensul vieții.
Altfel, cei șapte ani cuprinși în jurnal nu dau, prin opulența lor productivă, motive de lamentație. Cărtărescu primește importante premii internaționale, se află, alături de scriitori ca Mario Vargas Llosa, pe mari scene ale lumii, călătorește, se bucură de traduceri, de un turneu sud-american, de o rezidență profesorală newyorkeză în cadrul Universității Columbia ș.a. Apar Melancolia, Creionul de tîmplărie, volumul de poezie Nu striga niciodată ajutor, romanul Theodoros, toate descrise cînd cu severitate necruțătoare, cînd optimist, cînd tehnic, cînd plastic, întotdeauna însă cu emoție. Dacă Melancolia o percepe ca pe o relectură a cărților de dinainte, poemele, curative, ca pe o victorie prin simplul fapt că există, Theodoros este văzut ca „un mare covor oriental, asemeni celui de la Ada-Kaleh”, care, „cu puțin noroc, va fi și un covor zburător”.
Bogat în detalii de ordin compozițional și hermeneutic, jurnalul se dovedește un document de neocolit pentru exegeții cărtărescieni. Într-o mai mică măsură, și unul de istorie socială și culturală. Scriitorul notează nu numai evenimentele la care ia parte direct, dar și întîmplările de importanță națională și internațională, consemnează stingerea din viață a lui Radu Cosașu, Mihai Șora, Nicolae Manolescu, chiar și controversa generată de numărul Dilemei vechi care discuta „centenarul” Eugen Barbu.
Sub imboldul interogației cu răspuns subînțeles „Tu cine rămîi dacă le spui altora tot ce ești?”, Cărtărescu își șambrează sinceritatea și triază nu numai faptul redat, ci și referirile nominale. Înregistrate adesea ca într-un raport de fapte, numele aparțin în principiu prietenilor. Prezenți în număr destul de restrîns, ei sînt portretizați rapid într-un crochiu ori etichetați printr-un atribut dictat de moment sau de circumstanță. Mai avantajată, dată fiind ocurența, atît în text, cît și în viață, este soția sa. Tot timpul alături, aceasta e caracterizată într-un nivel figurativ destul de general, specificitățile fiind ținute sub rezervă și dintr-un soi de conduită proprie întregului jurnal, dar și dintr-o precauție ce ține de evitarea încălcării unui teritoriu care ar putea fi, la rîndul său, fructificat literar de scriitoarea care este Ioana Nicolaie. Menționînd, de pildă, că acestea sînt temele ei, peisajul și familia de la Sîngeorz-Băi sînt, în contextul unei vacanțe, evaziv redate.
Deși intim, și pe alocuri teoretizat în notă metatextuală, jurnalul este destinat publicării, drept care autorul cultivă adresarea directă, colocvială, către un cititor care-i seamănă, cu care se înfrățește à la Baudelaire, „Hypocrite lecteur, mon semblable mon frère!”, și căruia îi propune, fățiș sau pieziș, complicitatea. „Ieri am vrut să notez și că am terminat Blues for Sonny de un autor de culoare, gay, cu strungăreață, prieten cu Marlon Brando... Dacă nu l-ai ghicit după atîtea detalii, îți spun eu cine e, deși pentru asta tre’ să mă urnesc pînă-n dormitor, unde am lăsat antologia prozei americane, că i-am uitat și eu numele mic. Da, e James Baldwin, și povestea e cheamă de fapt Sonny’s Blues.”
Că o face spontan sau în clin d’œil, Cărtărescu nu ezită să-i mărturisească bucuria confirmării, indignarea, rănile lăsate de paradoxurile în care se scaldă. În alte situații își manifestă generozitatea față de lectorul său și, aducînd lămuriri suplimentare, adiacente subiectului, își ramifică relatările în istorisiri colaterale.
Fără să presupună o carență de implicare civică și de branșare la realitățile curente, chestiunile socio-politice sînt, ca și în volumele anterioare de jurnal, doar în treacăt atinse. Nu lipsesc mențiunile legate de participările la protestele din stradă, anxietățile provocate de instabilitatea politică din țară, ori chiar gîndul de a părăsi România, dar esteticul e preferat preocupărilor politice și prevalează în expunere. „Nu gîndul că-mi vine să mă sinucid” îl îngrozește, scrie undeva, „ci disperarea că n-o pot spune așa cum trebuie”, că „fraza nu e vie și nu se zbate să scape din penseta cu care, ca pe-o insectă ciudată, o țin în dreptul ochilor.” „Să rămîn cu plăcerea pură, impersonală și intranzitivă de-a formula bine, și-apoi de a colora repede cele formulate cu vopselele pe care le am în trusa mea de artist: lacrimi, sînge, spermă, salivă, fiere, urină, lichid cefalorahidian. Sudoare înghețată.”
Autoevaluările constante, însemnarea unor rateuri și a unor succese ce țin de fluxul scrisului sau de găsirea tehnicii potrivite, considerată esențială în procesul constitutiv al textului, ocupă secvențe în care analiza lucidă și naratologia se îmbină cu perspectiva insolită, nu de puține ori poetică, seducătoare, în stil cărtărescian. „Scrierile mele sînt poeme! Așa scriu, improvizînd, semnificînd și dezvoltînd, ca un poet, nu ca un prozator.”
Pragmatismul scriitorului se observă mai ales în atenția acordată receptării operei sale, de la urmărirea cronicilor românești și mai ales străine – îmbucurătoare prin circulația universală, viziunea diferită și probitatea criticilor, lipsiți de partizanat – pînă la reacțiile de pe Facebook ori cele primite la cald, în cadrul întîlnirilor literare. Atent este și la aparițiile traducerilor, la nominalizări și premii, măsurîndu-se, pe bună dreptate, întotdeauna cu cei mari. Conștientizează că nu poate beneficia de simpatia generală, dar își manifestă dorința de a fi susținut în primul rînd de publicul român. Pe de altă parte, teama de anonimat, activată de statutul minoritar al culturii române, traversează, ca o constantă, întregul op.
Fluctuațiile umorale, dezabuzările legate de cele mai multe ori de lumea literară care își pierde busola, apetitul estetic și critic, stările depresive determinate de recluziunea pandemică, de crizele de creație, de presiunea unor așteptări ori de disproporția recunoașterilor valorice, efuziunile stîrnite de unele reușite aduc, prin firescul lor uman, autorul mai aproape de cititor. Că-i sîntem sau nu empatici, că-i dăm sau nu dreptate în unele privințe, contează, totuși, prea puțin. Importantă este reținerea stării tensionale în care trăiește acest mare autor care își urcă Everestul din scris, un autor, care, așa cum ni-l arată jurnalul, este în primul rînd real, viu.
Iuliana Miu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Mircea Nedelciu. Un personaj principal, Editura Muzeul Literaturii Române, 2025.
.jpg)
