● Laura Francisca Pavel, Distribuția luminii artificiale, Casa de Editură Max Blecher, 2026.
Printre volumele de poezie notabile ale anului 2026, un loc distinct îl ocupă Distribuția luminii artificiale, apărut la Casa de Editură Max Blecher. Poetă și profesoară la Facultatea de Teatru și Film a Universității „Babeș-Bolyai”, Laura Francisca Pavel (n. 1968) oferă aici o poezie atent controlată la nivel formal, în care rimele sonorizează textul din interior, cu un firesc care nu perturbă nici demonstrația, nici curgerea ideatică. Oscilația dintre fraza amplă, de desfășurare eseistică, și secvența scurtă, aforistică, fragmentară, cu tăieturi de vers și schimbări de registru, dinamizează textul, cu sensuri construite mai degrabă prin sugestie decît prin declarație și explicitare.
Secționată în trei părți, „Energia compoziției”, „Antract. Mecanica fantasmei” și „Organe interne”, și edificată pe un vocabular provenit în cea mai mare parte din artele vizuale, cartea se situează la distanța dintre materialitate și imaterialitate, dintre expunere și ocultare, dintre corp, imagine și afect. Dacă una dintre mizele acestei poezii o reprezintă perceperea realului prin filtre culturale, o alta ține de încercarea de a găsi o breșă în experiența deja mediată.
În poemul inaugural, „Arta autoconvingerii”, tentativa de a domoli anxietatea prin proiecția imaginară – „înăuntrul unei proiecții imaginare / nimic periculos nu se poate întîmpla” – este urmărită în chiar mecanismul ei de producere. De la romanțiozitatea Belle Époque și onirism, textul recurge la psihanaliză, filosofie și gramatică, pentru a ajunge la concluzia unei inevitabile lipse de inocență: „Nimic” este „un subiect gramatical găunos”, „periculos” desemnează o realitate în care agresiunea rămîne „inaparentă, / totuși premeditată”.
Pendulînd între sofisticarea culturală și meschinul imediat, între limbajul teoretic și cel colocvial, între formulele discursului academic și concretețea obiectuală, autoarea nu face din erudiție o demonstrație de virtuozitate, ci o folosește pentru a deconspira felul în care experiența realului este trecută prin lecturi și reprezentări, proprii sau împrumutate. „Am adesea amintiri despre ce nu am trăit”, scrie în „Despre materia dură”, poem care înaintează prin acumulare de referințe istorice și literare, dar și prin imaginație. Mary Wollstonecraft, moartea mamei lui Mary Shelley, William Godwin, Jane Austen, Elizabeth Bennet, Anne Elliot sînt fagocitate de o memorie culturală personală, în timp ce „materia dură” indică restul, ceea ce rămîne dincolo de această rețea de repere – partea de real neabsorbită și neabsorbabilă.
Una dintre constantele volumului o constituie corporalitatea, expusă, încadrată sau cenzurată și dependentă de capriciile vremurilor. Trupul feminin apare ca obiect estetic și ca pretext al unei critici a resuscitării unor modele de frumusețe preluate „pur și simplu din snobism”, în forma lor contemporană, instagramabilă, „ermetică, hipnotică, crispată”. În „Dark academia (poem de campus)”, ironia gravitează în jurul preocupării de sine, atent controlate, a grijii minuțioase pentru imagine și pentru obiectele asociate ritualului cotidian: crema de față, gelul de duș, rujul de buze, cerceii de firmă, care se suprapun cu perorațiile despre stoicism, rațiune practică, etica elenistică și eudaimonia.
Atenția acordată mai degrabă suprafeței decît esenței, visceralului, combustiei interioare revine în imaginile unor forme decorative, mortifiante în impecabilitatea aparenței lor. Compozițiile „lipsite de măruntaie”, cu „contururi care / încet-încet / se înmoaie”, ocupă locul central, asemenea unor vedete expuse în vitrine, decupate de detaliile triviale ale vieții care le face adevărate, în contrapartidă cu acarienii de sub gazonul de polipropilenă.
Formă de decadență prefabricată apare aici și cultura, surprinsă în supraviețuirea ei prin reciclarea unor forme deja consacrate și prin producerea unor copii ale emoțiilor, cărora le lipsește tocmai autenticitatea, deci realul. Obiectele vetuste, kitsch-ul, recuzita vintage și referințele aristocratizante compun o identitate contemporană în care snobismul, elevarea mimată și idolatria se conjugă ca forme ale „ficțiunii leneșe”, ca „fetișuri avariate”, configurînd imaginile unui doliu după o afectivitate retrasă.
Practicînd o poezie a cumulării imagistice și a frazei șerpuitoare, care enumeră, schimbă perspectiva, se corectează, introduce o nouă referință și revine asupra obiectului inițial, Laura Francisca Pavel problematizează realitatea ca artefact, dependentă de ecleraj și de unghiul din care este privită și extinde perspectiva asupra umanului, asupra intimității, mondenității și convenționalismului social.
Densă în concepte, „cerebrală, contraintuitivă, contrafactuală”, în formularea Teodorei Coman, care semnează unul dintre textele de pe coperta a patra, poezia își relevă și miezul afectiv, atipic discursului confesiv convențional. Un volum echilibrat în dozarea materiei textuale și unitar tematic, Distribuția luminii artificiale se remarcă prin atenția acordată tehnicii, care îi permite să rămînă sofisticată fără să fie rece și fără să se îndepărteze de experiență.
● Cairo. Jurnal de teren / Cairo. A field record, OMG, 2026.
La Editura OMG a apărut Cairo. Jurnal de teren, volum bilingv româno-englez, rezultat al rezidenței „Interwoven Voices”, desfășurate în ianuarie, cu ocazia Tîrgului de Carte de la Cairo, unde România a fost țară invitată de onoare. Cinci poeți români – Florin Dan Prodan, Călin Dănilă, Dan Cristian Iordache, Matei Hutopila, Simona Nastac – și ilustratoarea pragheză Zuzana Holá consemnează, în limbaj poetic și vizual, experiența celor șapte zile petrecute în oraș.
Antologia reunește șase perspective asupra întîlnirii directe cu un spațiu străin, perceput ca teritoriu revoluționar sau post-apocaliptic, ca loc al chestionării identitare și al prejudecăților, ca decor al confruntării cu propriul imaginar, iar maniera aceasta poliedrică de a înregistra realitatea imediată, de a o decodifica și de a se raporta la alteritate face proiectul antrenant, dinamic, viu.
Florin Dan Prodan, primul în ordinea apariției în volum, semnează o poezie care pivotează în jurul orașului aflat în criză politică și în care violența nu întrerupe cursul banal al vieții de zi cu zi. În Cairo, Scene revoluționare (1), „mirosul sîngelui” din piața Tahrir, epicentrul Revoluției egiptene din 2011, ajunge pînă la etajul șapte și locul în care înainte se bea bere se transformă în spațiu pentru îngrijirea răniților.
Istoria mare, imperturbabilă, și permanența monumentelor intră în contrapunct cu agresiunea și cotidianul, care par să curgă împreună, asemenea Nilului, „negru, nepăsător, / de parcă toți / am fi sclavii lui”.
Melanjul brutalității cu măruntul cotidian constituie una dintre liniile de forță ale poemelor lui Prodan. În „A treia noapte”, la mică distanță de cadavre se bea ceai, se fierbe porumb, bazarul continuă să funcționeze, ambulanțele „încremenesc” fumul narghilelelor. Autorul redă aici o lume contradictorie, cu atrocități, sărăcie și frică, dar și cu gesturi elementare ale vieții, familiare prin caracterul lor universal.
Variate ca formulă, textele lui Călin Dănilă sînt alegorice și sugestive. Unele, programatic lapidare, se construiesc din juxtapuneri rapide de cuvinte percutante, dispuse uneori în serii antagonice: „Revoluție / Utopie / Cruzime / Apocalipsa”, „Totalitarism / Religii / Paradis / Infern / Mîntuire”. Opozițiile sînt și mai pregnante în formule precum „om filo-uman / om anti-uman”, „credință / necredință”. În încheierea primului poem, versurile „Eu nu cred că Hristos a fost fiul lui Dumnezeu / Tu nu crezi în Allah / În cabina asta sînt doi necredincioși / Doi duri care vor fi mutați în / Ultima bancă” instilează o ironie care coboară textul într-o zonă mai concretă, a contingenței și a omului îndoielnic, fără geografie și fără religie, care se lasă purtat de soartă.
Unele texte, structurate în formă prozastică, integrează dialoguri culese din realitatea imediată, altele mizează pe repetiții care amplifică tensiunea și pornesc de la fapte nesemnificative: două geci băgate la spălat își citesc etichetele și intră într-un soi de cunoaștere corp la corp, între luptă și erotism.
Poeme foarte puternice, atît formal, cît și ideatic, scrie Dan Cristian Iordache: grave, subtile, cu o contrapondere ironică, polivalente și polisemantice, cu o expresivitate dozată chiar în punctele cu efecte de intensitate și cu o construcție circulară, al cărei sens se revelează deplin în final. Reprezentativ în acest sens este „Restul la ceai”, poem care conturează o lume fragmentară, ciuntită, în care răspunsurile sînt înlocuite de absențe. „Adevărul e mult mai spectaculos / decît imaginația / Far more!”, scrie poetul, iar afirmația se verifică în imaginea femeii fără degete care dă restul la ceai: degetele care „ar fi putut să respingă, să mîngîie” se convertesc într-o lipsă prezentă în vocea femeii, „tencuită cu lut”.
Simonei Nastac îi aparține una dintre cele mai interesante contribuții ale volumului. Textele, narative, cu o frază ritmată, simulează forma unui jurnal, respectînd convențiile genului, cu indicarea locului și a cîtorva zile consecutive, 20-24 ianuarie 2092. Distopia este redată într-o tonalitate nostalgică, gravă, a lucrului definitiv pierdut, dar cu o cadență firească, lipsită de patetism, și este proiectată într-un viitor post-uman, apocaliptic. Simona Nastac face aici o adevărată arheologie a prezentului, proiectînd asupra unei lumi ruinate consecințele unei civilizații subminate de tehnologie și de propriile descoperiri. Seceta, foametea, dispariția culorilor compun imaginea unui Cairo devastat, în care memoria lumii de odinioară supraviețuiește fragmentar: „Luna. Mi-o amintesc. Reflectată în Nil”.
Poezia lui Matei Hutopila vorbește despre prejudecăți, frici și așteptări și despre confruntarea lor cu experiența directă, despre felul în care un spațiu perceput de la distanță se modifică odată întîlnit pe viu. Peisajul egiptean este restituit cu justețe, prin senzații imediate, lipsite de idealizări, efuziuni și entuziasm turistic: „foială / nisip în ochi / claxoane / șaorma cu de toate”. În același timp, autorul pune în exergă apropierile și distanțele dintre culturi și religii: „arta / grozava ornamentație orientală / mereu înduioșat de efortul către frumos al înaintașilor / de inspirația și măiestria mîinilor lor / oricînd gata să fac mătănii în fața unei așa lucrări”.
Un Cairo care nu se lasă fixat într-o singură fotografie, ci brodat din obiectivități și subiectivități, oferă și ilustratoarea Zuzana Holá, prin desenele care susțin și completează vizual poemele. Experiența sa de ilustratoare de cărți pentru copii și de carte științifică dau desenelor o combinație specială de precizie și metaforă, gingășie și detaliu, concretețe a obiectului și imaginație suprarealistă.
Iuliana Miu este critic și cercetător literar. Cea mai recentă carte publicată: Mircea Nedelciu. Un personaj principal, Editura Muzeul Literaturii Române, 2025.
