Una dintre cele mai marcante voci ale literaturii române, tradusă în șaptesprezece limbi și distinsă cu numeroase premii, scriitoarea Gabriela Adameșteanu este și o personalitate intelectuală, cu o lungă carieră jurnalistică. După publicarea ediției a doua a volumului biografic Anii romantici (2024), a apărut recent la Editura Polirom cartea de memorii Meserii nerecomandate femeilor. E, așadar, un bun prilej să vorbim cu autoarea despre scris, istoria recentă, implicare civică și viață.
Este scrisul literar o meserie?
În DEX, primul sens al cuvîntului meserie se referă la o activitate presupunînd manualitate. Sensul al doilea echivalează „meseria” cu „profesiunea de orice fel”. Dacă nu mă înșel, profesiunea de scriitor a fost recent recunoscută de nomenclatorul profesiunilor. Deși am mărturisit că m-a influențat titlul cărții An Unsuitable Job for a Women a lui P.D. James, din 1972, am avut și contribuția mea creativă optînd pentru „meserie” nu „slujbă”, „post” etc., cum presupunea „job”. Scrisul literar este o profesiune complexă, care presupune calități native (inspirație), dar și muncă (inclusiv manuală!) Cine-și mai închipuie azi că un romancier este „un mesianic lovit de inspirație”? Acesta este doar un PR romantic, chiar desuet, îndrăznesc să zic.
Titlul noii dvs. cărți mi-a redeșteptat o amintire legată de un editorial misogin scris de Ion Cristoiu la adresa dumneavoastră, intitulat «O doamnă căreia i-aș putea spune „fă”». M-a făcut să mă gîndesc la lungul proces de presă, pe care l-ați cîștigat, în 2001, la protestul organizat de o asociație feministă ca reacție la acel text, la disensiunile din cadrul GDS, care au condus, în cele din urmă, la plecarea dumneavoastră de la revista 22. Episoadele nu sînt evocate în Meserii nerecomandate femeilor.
Meserii nerecomandate femeilor trebuia, într-adevăr, să conțină și istoria procesului meu de presă pentru „insultă și calomnie”, din 1998, cu Dorin Tudoran și Ion Cristoiu, pierdut cu intenție de avocatul meu, Florin Costiniu (fost ministru al Justiției, fost președinte la Înalta Curte de Casație și Justiție, condamnat apoi de DNA în procesul de corupție al lui Cătălin Voicu și Costel Cășuneanu, cel cu Parcul Herăstrău). Am continuat doar procesul cu Ion Cristoiu, avînd-o ca avocată pe Monica Macovei (viitoare ministră a Justiției), care mi l-a pierdut și a plecat din țară la un post în Kosovo. Trebuia să plătesc cheltuielile de judecată, dar în ultimul moment mi-a făcut recurs avocatul George Mușat care a cîștigat procesul; de două ori fiindcă, ajuns la Curtea Supremă, sub președintele Iliescu, a fost trimis spre rejudecare. Articolul lui Ion Cristoiu este de o misoginie violentă, dar nimeni nu m-a ajutat în acel moment. Protestul asociației feministe a Mihaelei Miroiu mi-a fost trimis tot mie, dar nu mi s-a părut normal să-l public în 22, unde nimeni nu mi-a luat apărarea. Dacă a apărut undeva, dar n-a avut mare ecou, în schimb jurnaliștii de la televiziunile unde „maestrul” Cristoiu era des invitat m-au agresat pînă cînd George Mușat a cîștigat procesul și a pus sentința în executare. Cu banii primiți atunci, am pus aer condiționat în redacția revistei 22. Nu mai stărui asupra altor momente la care faceți referință și a celor uitate (nu de mine). N-au mai intrat în această carte, dar sper că vor fi în următoarea, care va încheia astfel trilogia mea non-fiction.
Meserii nerecomandate femeilor este un volum pe care l-ați anunțat imediat după apariția Anilor romantici și, de-a lungul anilor, în alte interviuri. Așadar, este o carte gîndită de ceva timp, pare a fi una dintre acele cărți care se cer scrise. Ce importanță are ea pentru dumneavoastră?
Acum, după ce am scris-o, cartea aceasta are pentru mine doar importanța pe care i-o vor da criticii literari și cititorii. Cînd am publicat Anii romantici (prima ediție 2014), unii jurnaliști m-au întrebat de ce n-au intrat în carte anumite întîmplări devenite publice (procesele de presă etc.) Am promis că voi scrie despre ele în cartea următoare, care va fi Meserii nerecomandate femeilor. Dar înaintea ei am scris două romane (Fontana di Trevi, 2018, Voci la distanță, 2022). Pentru mine, ficțiunea e mai importantă decît non-ficțiunea.Am gîndit de la început Meserii nerecomandate femeilor ca pe o carte „tematică”, nu ca pe o biografie, așa cum este ea receptată. În ultima ei parte, am părăsit demonstrația temei, sub șocul unor dezvăluiri de arhivă. De aceea am și mărturisit că „mi-a scăpat din mînă”.
În 1988 ați călătorit la Paris, unde ați cunoscut-o pe Monica Lovinescu. Cît a contat această întîlnire pentru dumneavoastră? Cît a cîntărit, simbolic vorbind, legitimarea primită de la Monica Lovinescu?
Nu aș spune că Monica Lovinescu m-a legitimat ca scriitoare. Cartea mea de debut primise două premii, dintre care unul al Academiei. După volumul meu de proză scurtă, Dăruiește-ți o zi de vacanță, Lucian Raicu atrăsese și el atenția asupra mea („la abia a doua carte, ar fi insuficient s-o mai enumerăm pe Gabriela Adameşteanu printre promiţătorii tineri. Ea deţine, pe lîngă un talent excepţional, ceva din secretul profesionalismului literar”). Monica Lovinescu m-a descoperit abia la Dimineață pierdută („una dintre cele mai importante scriitoare din întreaga noastră literatură”) în cronica făcută Dimineții pierdute în 1984, la Radio Europa Liberă. Audiența cărții s-a datorat și spectacolului magistral realizat de Cătălina Buzoianu la Teatrul Bulandra. Nu am folosit însă prea mult aceste legitimări, după 1990, fiindcă n-am mai publicat literatură timp de 14 ani (pînă la prima ediție a romanului Întîlnirea, din 2003). Cronica Monicăi Lovinescu și cea a lui Valeriu Cristea au fost cele mai substanțiale analize ale Dimineții pierdute, dar aprecierile lor aveau să fie confirmate de critici din generațiile următoare. De aceea n-aș putea spune că traseul meu literar ar fi datorat unor anumiți critici.
Există, cel puțin la nivel de perspectivă, un transfer din zona jurnalismului în cea literară și invers? Eu mă gîndesc că ați avut de cîștigat din ambele îndeletniciri, îmbogățind și transplantînd reciproc dintr-o direcție în alta. Unde se atinge și unde se desparte jurnalismul de scrisul literar?
Am povestit în Anii romantici că Z. Ornea, un istoric literar pe care îl prețuiesc, m-a avertizat cînd am preluat revista 22: „Nu te duce acolo! Jurnalismul te va distruge!”. Ca redactor-șef, n-am mai scris, într-adevăr, 13-14 ani, literatură și nu eram în stare să mă desprind de revista 22. Noroc că m-a scos GDS-ul, așa cum fac patronii de presă cu redactorii-șefi! Colegii din GDS mi-au votat însă suplimentul Bucureștiul cultural pe care eu îl creasem și pentru care am mai umblat după finanțări timp de șapte ani, așa că izgonirea din iadul jurnalistic a fost mai puțin brutală. Am rămas cu dependență față de tabloul politic, intern și internațional, așa cum avea și tatăl meu. Aș spune că e dependență genetică, dar în ceaușism n-am fost deloc consumatoare de presă/televiziune și n-am deprins limba de lemn. După părerea mea, deși literatura și jurnalismul par asemănătoare, nu sînt deloc. Și nici complementare nu sînt. Sînt două meserii diferite, și e bine să nu le încurci stilurile, altfel arată a amatorism.
În Meserii nerecomandate femeilor vorbiți despre lumea literară românească, despre grupurile și competițiile ei mute, portretizați franc, direct, nu menajați și nici nu practicați partizanate, nu elogiați, dar nici nu defăimați. Credeți în prieteniile dintre scriitori?
Aș pune niște nuanțe la afirmația dumneavostră. Cititorii sînt atrași de portretele de scriitori și de coteriile literare, dar, după părerea mea, această „marfă” nu prea există în cartea mea. Titlul Meseriilor... este, așa cum a observat Nona Rapotan, ironic/ambiguu, așa cum sînt în genere titlurile cărților mele. Meserii... este o carte „tematică” despre (ne)asumarea meseriei de scriitoare. Pentru a o concretiza, am folosit fragmente din biografia mea și a unor scriitori care au contat în parcursul meu literar, fie că i-am zărit la un curs (pe G. Călinescu) sau nu i-am întîlnit niciodată (Petru Dumitriu, Henriette Yvonne Stahl) sau le datorez începuturile mele (Nora Iuga). Mi s-a părut de datoria mea să dau la repezeală și cîteva date despre scriitoarele din perioada comunistă, azi nereeditate, majoritatea uitate. Cred în prieteniile dintre scriitori, ele sînt mai intense și mai utile decît orice alte prietenii (cu condiția să existe afinități). Dar meseriile artistice sînt competiționale și deseori, ca și iubirile, au termen de expirare.
În 1991 ați participat, alături de Mircea Cărtărescu, la International Writing Programme al Universității din Iowa, SUA, iar în deceniile următoare, la diferite programe, stagii, burse în afara țării pentru promovarea literaturii, pentru traduceri sau pentru drepturile omului. Au avut toate aceste deplasări un cuvînt de spus în cariera dumneavoastră., au lăsat ele urme, mai ales după 2005, cînd cărțile dvs. s-au bucurat de cunoaștere internațională?
Din păcate, am fost doar în patru rezidențe, și doar într-una, cea dintr-un sat din Franța, am „profitat pentru inspirație”: urmele se văd în Fontana di Trevi. Dar mi-au folosit ca timp de scris și de contact, fie și superficial, cu o societate occidentală. Am făcut și niște relații cu traducători sau editori care au durat. În rest, au fost doar călătorii pentru promovarea unor cărți traduse, de obicei la tîrguri sau prezentări în librării, foarte utile, desigur, dar care nu duc departe.
Cît mai contează astăzi rolul civic al scriitorului, cum și cît se mai implică el în problemele sociale?
Rolul civic al scriitorului se exercită frecvent în cadrul asociației PEN-România, foarte activă în sprijinirea confraților reprimați de regimuri autoritare. Într-o democrație, dacă are vocație civică, scriitorul își poate găsi destule cauze, nici o societate nu e perfectă.
Care este cea mai recentă carte pe care nu ați putut să o lăsați din mîini și ce vă place să faceți atunci cînd nu scrieți și citiți?
Îmi place să călătoresc, să mă întîlnesc cu familie și prieteni, să văd filme la cinematografe, la „Elvira Popescu“ sau la Muzeul Țăranului (nu-mi place să le văd pe computer, nici la mall-uri), să merg la teatru (dar mă duc cam rar!). Nu mai există cărți pe care să nu le las din mînă, ca în adolescență. Dar iată cîteva citite anul trecut: 1. Nina Allen, Les bons voisins, Premiul Médicis Étranger; 2. Lavinia Braniște, Camping și 3. Pază umană (poezii); 4. Mircea Cărtărescu, Jurnal; 5. Augustin Cupșa, 3300 de perechi de palme; 6. Paula Erizanu, Aici e raiul, aici e iadul; 7. Dana Grigorcea, Cei care nu mor; 8. Georgiana Țăranu, Nicolae Iorga și seducția fascismului; 9. Alina Purcaru, Clivaj (poezii) 10. Tatiana Țîbuleac, Cînd ești fericit, lovește primul; 11. Călin Vlasie, Fading; 12. Marc Weitzmann, La part sauvage, Premiul Femina, eseu.
