Anul acesta, la 1 iunie, Mircea Cărtărescu (n. 1956), tradus în numeroase limbi și distins cu prestigioase premii internaționale, a împlinit 70 de ani, aniversare marcată în spațiul cultural românesc prin cîteva apariții editoriale și manifestări publicistice. Editura Paralela 45 a publicat volumul de interviuri Harta conversației, iar Cartier Popular a editat antologia omagială Cărtărescu, care reunește texte critice și evocatoare semnate de istorici și critici literari, profesori și scriitori. La Humanitas a apărut Texistența, o carte despre osmoza dintre existență și text, structurată în mare parte din fragmente selectate din cele cinci jurnale ale autorului. Revista Vatra i-a dedicat de asemenea un dosar, iar publicații ca România literară și Luceafărul de dimineață au găzduit articole consacrate operei și personalității sale.
Ce iese în primul rînd în evidență, parcurgînd toate aceste materiale și proiecte editoriale, este unitatea dată de amestecul dintre interesul hermeneutic și curiozitatea cititorului pentru amănuntul biografic, fapt care traduce, într-un fel, și indisolubilitatea viață-text caracteristică scrisului lui Mircea Cărtărescu.
● Mircea Cărtărescu – Marius Chivu, Harta conversației, Editura Paralela 45, 2026.
Acoperind mai bine de două decenii, din 2002 pînă în 2025, Harta conversației se dovedește în primul rînd un veritabil document de istorie culturală. Cartografiind procesul de configurare a operei lui Mircea Cărtărescu, volumul conturează, în același timp, transformările climatului literar în care aceasta a fost scrisă, publicată și receptată.
Deși majoritatea dialogurilor sînt prilejuite de apariția unor cărți, de traduceri, premii, reacții critice, polemici sau turnee internaționale, toate au în comun plăcerea conversației și lasă să se întrevadă, în timp, și consolidarea unei relații de încredere între cei doi scriitori. (Există însă situații în care interlocutor este chiar întregul colectiv redacțional de la Dilema.)
Demne de interes în acest volum mi se par discuțiile din jurul jurnalului. Întrebat cum răspunde criticilor aduse primului op (referitoare la predominanța viselor, la aparenta lipsă de implicare civică sau la tonul pretins lamentativ al însemnărilor), Mircea Cărtărescu atrage atenția că jurnalul său nu presupune o simplă consemnare de fapte cotidiene și nici nu reclamă transparență absolută, că opiniile sale despre viața politică românească și le-a exprimat în texte publicistice și că, în ceea ce-l privește, jurnalul are altă funcție, aceea de „absolvire a negativității din tine. Oamenii scriu în jurnal cînd sînt apăsați, cînd se simt depășiți de situație, cînd viața lor nu mai e sub control. Nu mă apuc să scriu în jurnal ca să exult de fericire”.
Simptomatice sînt, de asemenea, datele relative la geneza și elaborarea unor cărți, precum trilogia Orbitor, Enciclopedia zmeilor, Solenoid sau Theodoros, roman căruia îi dezvăluie procesul de documentare: „Mai întîi am urmat niște linii din Ion Ghica, dar pe măsură ce povestea înainta mă și documentam asupra a tot ceea ce face viața unui roman (pseudo)istoric. Sînt mîndru de acuratețea istorică a cărții: toate datele ei concrete [...] sînt absolut reale”.
Remarcabilă în Harta conversației este mobilitatea enunțării și a nuanțării de care dă dovadă Cărtărescu. Atunci cînd, inevitabil, unele întrebări revin, acesta nu oferă răspunsuri identice, ci, consecvent propriilor principii, își întărește ideile, le îmbogățește cu exemple și, uneori, discret, le accentuează cu umor. Volumul decelează imaginea unui scriitor uman, cald, plin de anecdote, ironic și autoironic, destins și deschis, nu mai puțin pragmatic, vorbind cu firesc despre opera sa și despre felul cu care își privește notorietatea, dar și despre muzica și filmele care îl interesează sau despre raportarea la religie. Fie că evocă experiențe marcante ori obiceiuri zilnice, fie că reflectează asupra literaturii, discursul său își păstrează întotdeauna forța poetică, plasticitatea și naturalețea care le însoțește.
● Mircea Cărtărescu, Texistența, Editura Humanitas, 2026.
Constituit preponderent din fragmente de jurnal, volumul nu se constituie după un plan de construcție prestabilit, ci se aranjează conform dinamicii spontane a gîndului, cea care determină, de fapt, notația diaristică. Recurența unor teme și motive – lectura, scrisul ca formă de existență, mistică, corporală și identitară – asigură coerență întregului op.
Și aici, ca și în interviuri, Mircea Cărtărescu își recunoaște filonul poetic și convingerea că lumea interioară constituie fundamentul întregii sale literaturi: „Nu aș putea scrie despre viața altuia. Sigur că, într-un fel, toate personajele mele, deși trăiesc independent, sînt eu însumi. Așa cum e într-un vis, unde ai nenumărate personaje, dar de fapt toate personajele ești tu”.
Cultivarea paradoxului, a analogiei și a paralelismului conferă textului, deopotrivă autoportret și poietică, o tensiune care convoacă participarea activă a cititorului. Frazarea, tot timpul expresivă, de o precizie și suplețe ce o apropie de aforism, nu preia și caracterul sentențios, definitiv, al maximei, ci invită la reflectare, la multiplicare de sensuri și de perspective.
Pătrunderea în laboratorul de creație al scriitorului reprezintă unul dintre marile cîștiguri ale acestui volum. Tehnici de construcție a peisajului, acțiunii și personajului sînt enunțate în plin act creativ, străbătut, nu o dată, de angoasă și de teama eșecului.
În Texistența, constructorul de lumi ficționale, vizionarul, istoricul literar și stilistul converg într-o singură voce. Considerațiile privitoare la distincțiile pe care le face speciilor și subspeciilor literare, în comparații de o mare finețe și plasticitate, conferă discursului teoretic expresivitate beletristică. Dacă proza realistă este exemplificată prin metafora ferestrei cu geam clar, iar proza „artistă” prin cea a vitraliului, specifică formulei sale este „fereastra deschisă”, opțiune care eludează granițele dintre poezie, autobiografie și ficțiune romanescă, genuri aflate într-o continuă permutabilitate și permeabilitate.
Discursul, uneori de o poeticitate apolinică, alteori de o concentrare încordată, capătă pe alocuri valoarea unui eseu despre condiția scriitorului est-european și circuitul internațional al valorilor, despre resorturile notorietății și slăbirea prestigiului literaturii: „Literatura și-a pierdut brusc importanța, și eu mă scufund odată cu ea, ca un ins rămas blocat în mașina căzută în fluviu”.
● Cărtărescu, coord. Iulian Boldea, Editura Cartier Popular, 2026.
Criticul și istoricul literar, universitarul Iulian Boldea coordonează un volum omagial care adună texte semnate de unele dintre cele mai importante nume ale literaturii române contemporane. Majoritatea acestor contribuții, în care bunul-simț interpretativ și bunul gust analitic se întîlnesc cu plăcerea descriptivă și cu știința narării, provin din numărul revistei Vatra dedicat lui Mircea Cărtărescu în 2016. Ion Pop, Radu Vancu, Al. Cistelecan, Mihaela Ursa, Cornel Ungureanu, Dan C. Mihăilescu, Ioana Pârvulescu, Șerban Axinte sau Robert Șerban sînt doar cîțiva dintre cei care trasează liniile intelectuale și umane ale portretului scriitorului.
Fiecare text al antologiei, fie că este unul de factură personală, care evocă un episod memorabil al prieteniei cu autorul Levantului, fie că este unul de înaltă ținută exegetică, surprinde prin noutatea adusă sau prin montura spectaculoasă a unor lucruri deja știute. Chiar și atunci cînd registrul unora dintre aceste articole este academic, rigiditatea de ton e subminată de o anume cadență simpatetică, de căldura umană care se degajă din toate aceste voci.
Cu o aplicație pe care i-o cunoaștem din toate demersurile sale, Ion Pop începe de la rădăcina lucrurilor, de la primele întîlniri cu Mircea Cărtărescu, „pe cînd făcea primii pași spre poezie și literatură”, încă din 1979, cînd revista Echinox publica ancheta devenită reper pentru cercetarea fenomenului optzecist, iar tînărul poet enunța fraze care revelau o pasiune a angajării similară manifestelor avangardiste. Pornind de la caracteristicile discursului poetic de început, coborîrea în cotidian și „democratizarea” limbajului, revendicate încă de la dadaiști, Ion Pop urmărește, cu temeinicia-i specifică, traseul scrisului. Analizele sale, de o rară pertinență și de o remarcabilă acuitate a observațiilor, înaintează și trec cu eleganță și precizie de la o etapă la alta. Perspectiva cuprinzătoare, care îl privește pe Mircea Cărtărescu ca poet, prozator și diarist, nu își propune să realizeze o imagine encomiastică, fiind aduse în discuție și tristețea provocată de anumite contestări nefondate, dar și micile obiecții exprimate în privința Postmodernismului românesc.
Seducătoarea contribuție a criticului dovedește nu numai știință de carte, ci și de oameni, căci: „Pentru mine, el este și va rămîne un reper dintre cele mari ale scrisului românesc. Îmi place și omul cu frumoase disponibilități afective, selectiv, dar statornic în prieteniile sale – un singuratic în fond în lumea noastră atît de tulburată și agitată”.
Într-un discurs foarte bine articulat și aproape matematic organizat, căruia i se adaugă, ca și altor texte, cîteva imagini ale sărbătoritului la diferite vîrste și în diverse contexte, fotografii binevenite, care susțin vizual întregul proiect, Radu Vancu scrie despre felul în care e receptată de către publicul român imaginea lui Mircea Cărtărescu, despre opera sa și despre omul din spatele ei.
Unul dintre cele mai solide și mai acurate studii despre lirica lui Cărtărescu, nu doar în economia acestei antologii, îi aparține lui Al. Cistelecan, care scrie despre felul foarte particular în care acesta fructifică filonul poeticii domestice. Deschizîndu-se cu o incursiune în istoria literaturii române, textul este și un exemplar exercițiu comparatist.
Pasajelor riguros alcătuite științific, foarte bine documentate și cu o variată ofertă interpretativă li se alătură cele în care primează anecdota și umorul ușor nostalgic. Este cazul întregului text semnat de Robert Șerban. Scriitorul evocă atît prilejul festiv în care l-a cunoscut, în cadrul unei tabere de creație pentru elevi, cît și momentul în care, student în anul întîi, îi descoperă cu adevărat poezia. Citind Levantul într-o singură noapte, fără să-l poată lăsa din mînă, Robert Șerban concluzionează că a luat parte la „cel mai strașnic chef literar de pînă atunci”.
Volumul adună formulări memorabile despre opera și personalitatea lui Mircea Cărtărescu și creionează un portret viu, a cărui bogăție constă nu numai în diversitatea ideilor, ci și în valoarea oamenilor care îl compun.
Iuliana Miu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Mircea Nedelciu. Un personaj principal, Editura Muzeul Literaturii Române, 2025.
