● Alina Pavelescu, Șerban-Liviu Pavelescu, Istoria orbilor. România în război, 1940-1945, Editura Humanitas, 2025.
Nu-mi amintesc să fi citit, în ultimii ani, o carte de istorie pe care să nu-mi vină s-o las din mînă, așa cum mi s-a întîmplat cu Istoria orbilor. România în război, 1940-1945, a Alinei Pavelescu și a lui Șerban-Liviu Pavelescu, un volum care se parcurge ca un roman, croit din întîmplări incredibile și, din nefericire, adevărate. Ce e realmente meritoriu aici este că duetul auctorial nu se limitează la a restitui fapte. Secvențe din viața intelectualilor, scriitorilor, artiștilor, politicienilor, conducătorilor sau oamenilor simpli care trec prin fatidicii ani 1940-1945 sînt imbricate într-o formulă narativă alertă fundamentată pe o impresionantă muncă de documentare. În plus, deși comentariul este unul obiectiv, foarte subtilele gradații de implicare afectivă, de umor, ironie, sarcasm, empatie împing discursul istoric dincolo de zona de interes a specialiștilor și o aduc spre publicul larg.
Fluiditatea expunerii, tensionată în puncte esențiale, capacitatea sintetică și analitică, amplitudinea cu care sînt cuprinse variate concepții și medii de viață, propensiunea pentru psihologic și pentru sociologic, mobilitatea intelectuală și de perspectivă, evitarea retoricii academice rigide sînt doar cîteva dintre atuurile acestui volum. Concentrația densă a informațiilor și selecția „focalizărilor”, agilitatea cu care sînt răsucite caleidoscopic micro-narațiuni și mai ales interconectarea lor pentru a crea o imagine de ansamblu sînt iarăși factori care configurează o carte cu totul aparte în peisajul editorial românesc.
Aflați într-o complementaritate discursivă omogenă, cei doi istorici, Alina Pavelescu, director adjunct la Arhivele Naționale, cunoscută pentru volumul Martha Bibescu și vocile Europei. Corespondență și dosar CNSAS. 1941-1945, dar și pentru romanele Moștenirea babei Stoltz (2016) și Sindromul Stavroghin (2019), și Șerban-Liviu Pavelescu, cercetător la Institutul de Studii Politice de Apărare și Istorie Militară din București, pun sub lupă una dintre cele mai tumultuoase perioade din istoria modernă, anii celui de-al Doilea Război Mondial, în care România s-a poziționat de partea Axei.
Predilecția pentru contextualizare și relaționare, pentru urmărirea nu numai a succesiunii faptelor, ci și a genezei și a reverberațiilor lor în timp, e prefigurată încă de la începutul volumului, cînd este reevaluată situația celor doi ani avertizori pentru evenimentele ulterioare, 1938 și 1939. În plus, după încheierea conflagrației, autorii aleg să prelungească poveștile cîtorva dintre destinele mutilate de istorie, regăsite în această carte, structurată ca un mozaic de viață publică și viață privată.
De altfel, prin chiar titlul său, în încercarea de a împiedica „orbirea”, indusă de ideologii, manipulare și discursuri demagogice, de a evita greșelile care, chiar în aceste zile, par să se repete, volumul este și o implicită pledoarie pentru conștientizarea trecutului și un apel la memorie. Cu un climat în care radicalizarea discursului naționalist, xenofob și antisemit ia proporții, în care o parte importantă a intelectualității interbelice se orientează către extrema-dreapta, cartea se profilează și ca o istorie a Holocaustului românesc, cu legi rasiale, delațiuni și persecuții, asasinate ale unor figuri notorii, ca Armand Călinescu, Nicolae Iorga, Virgil Madgearu, cu pogromuri.
Dimensiunea pluriperspectivistă a volumului surprinde atît jocurile politice, dinamica vieții culturale, oportunismul, conformismul, devierile bruște, marginalizarea sau umilința unor scriitori sau artiști, cît și existența unor oameni simpli de diverse vîrste, aflați pe front și în afara lui. Martha Bibescu, Liviu Rebreanu, Jeni Acterian, Alice Voinescu, Sașa Pană, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Mihail Sebastian, Solly (Serge) Moscovici, Isidor Isou, simpatizanții legionari ca Haig și Arșavir Acterian, Ion Barbu, Valeriu Anania, Mircea Eliade sau Emil Cioran sînt doar cîteva dintre vocile care întregesc acest volum polifonic. Suprapunerile vocale presupun și povești de dragoste și de spionaj, cu eroine ca Maria Tănase ori Sorana Gurian, istorii cu protagoniști deopotrivă ghinioniști și norocoși, precum David Stoliar, singurul supraviețuitor al vasului scufundat Struma, multe acte de barbarie, dar și de curaj și de solidaritate. Istoria de culise, cu amante, zvonuri, porecle date de popor oficialităților, răzbunări și animozități, constituie, de asemenea, un filon important al cărții.
Remarcabilă mi se pare în Istoria orbilor... animația cu care este redată atmosfera Capitalei, din care nu lipsesc nici mondenitățile, dar nici actele de rebeliune și represiunile, nici cutremurele de pămînt și nici bombardamente. De asemenea, varietatea portretistică și umorală a celor discutați, printre care Ion și Mihai Antonescu, dar și artistul de jazz Malagamba, care a impus o modă vestimentară, sau inteligenta și curajoasa Agnia Bogoslava, care, ca să scape de razie, intimidează prezentîndu-se goală în fața ofițerilor care îi bat la ușă. Urmărite sînt nu numai destinele oamenilor, ci și ale unor cărți confruntate cu tendințele vremii, Istoria literaturii române... a lui G. Călinescu, ale unor piese de teatru, Steaua fără nume a lui Mihail Sebastian, ale unor filme, teatre sau grădini de vară.
Demne de semnalat aici sînt, de asemenea, eleganța cu care autorii trec de la registrul științific la cel narativ și agilitatea cu care sînt glisate timpurile verbale. În plus, sprinteneala dată de variațiile intertextuale, diaristice, publicistice, epistoliere, imagistice, toate acestea creează un efect aproape cinematografic apt să angreneze cititorul, să-l angajeze într-o lectură activă.
● Cristian Vasile, Viața intelectuală și artistică în primul deceniu al regimului Ceaușescu, 1965-1974, prefață de Vladimir Tismăneanu, Editura Humanitas, 2025.
Reapărut, în 2025, într-o ediție ușor adăugită față de cea din 2014, Viața intelectuală și artistică în primul deceniu al regimului Ceaușescu 1965-1974, volumul semnat de istoricul Cristian Vasile e completat cu o selecție de fotografii, între care cîteva cu Nicolae Ceaușescu din anii ’50. De vreme ce autorul consideră că socializarea politică ceaușistă s-a construit în perioada stalinistă, reverberînd și mai tîrziu, plasarea imagistică nu e deloc întîmplătoare.
Riguros și scrupulos construită, dar suplă în demonstrație, fără pretenția exhaustivității și a definitivului, ferită de echivoc și de suprainterpretări, cartea enunță observații pertinente și echilibrate asupra relației dintre Putere, propagandă și cultură, urmărind traiectorii umane și mecanisme instituționale. Autorul cercetează un deceniu mai dificil de prins, anii 1965-1974, o perioadă, a iluziilor, a unei relative și dirijate liberalizări, în care, arată istoricul, Nicolae Ceaușescu nu face decît să continue tendința din 1962-1963 începută de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Distanțarea față de sovietici și adoptarea unei politici autonome, în primii ani de afirmare ceaușistă, opinează Cristian Vasile, creează impresia unei reabilitări și a unei împăcări cu societatea, deși cenzura încă era aplicată și deschiderea românească diferea de regimul reformelor „Primăverii de la Praga”.
Pusă cu precădere în exergă este faza de cotitură ideologică, întîmplată la finele lui 1968. După episoadele din decembrie, cînd studenții au mărșăluit colindînd și scandînd împotriva șefului de stat, Ceaușescu, speriat, arată autorul, modifică legea educației și supraveghează atent revistele culturale studențești, urmînd ca de aici înainte să dezvolte simptome ale cultului personalității. Alt moment decisiv supus analizei este cel al „Tezelor din iulie” 1971. Considerînd-o o fază de reîntoarcere la deprinderile staliniste și avînd în vedere și impactul turneului asiatic, în Coreea de Nord și în China, e observată în această perioadă o amplificată dorință de control cultural din partea lui Ceaușescu.
Remarcabilă la Cristian Vasile este minuțiozitatea cercetării, acribia cu care adună și relaționează probe și date, probitatea argumentației și preferința pentru expunerea ipotezelor în locul alegației definitive. În capitolul dedicat odiseei înființării Muzeului de Istorie Națională, cu toate variațiile nominale, din care să lipsească sau nu atributul „național”, spune: „Suprimarea sintagmei «muzeu național», într-o perioadă altminteri de exacerbare a naționalismului (ceaușist), inclusiv cu nuanțe antisovietice, nu înseamnă o dare înapoi, un regres, o cedare în fața unor presiuni interne sau externe. O primă ipoteză ar fi că N. Ceaușescu et co. au urmărit să restabilească echilibrul între ceea ce se cuvenea statului socialist, care era RSR, și ceea ce ar fi trebuit să revină națiunii; un fel de reminder că naționalismul comunist al liderului PCR nu este doar o continuare a celui interbelic”. Aflat în locul fostei Poște Centrale, clădire afectată de cutremure, Muzeul Național de Istorie, inaugurat la 8 mai 1972, a funcționat decent, împletind în ponderi relativ egale discursul muzeografic cu cerințele ideologice stricte, pînă în 1978, cînd a început să găzduiască inclusiv cadourile și decorațiile primite de Ceaușescu cu ocazia diverselor vizite în străinătate.
Unul dintre cele mai interesante capitole ale cărții, care tratează viața artistică și teatrală românească din epocă, urmărește biografiile unor actori și regizori precum Vlad Mugur, Liviu Ciulei sau Lucian Pintilie, existențe artistice marcate de cenzură, de delațiunile absurde ale „grupurilor de cetățeni” care reclamau spectacole către partid, Securitate sau chiar către Elena Ceaușescu. Cristian Vasile, care are în vedere atît un context național, cît și unul internațional, reconstituie cu rigurozitate de profesionalist cazurile de interzicere a unor piese, cum este Revizorul, a anumitor obiceiuri considerate mistice sau oculte, dar și a unor forme de distracție mai îndrăznețe, împrumutate de peste hotare, precum dansurile de strip-tease de pe litoral, rezervate mai ales turiștilor străini. Demnă de toată atenția este secțiunea dedicată mișcărilor artistice de amatori, care a dat naștere mai tîrziu manifestărilor „Cîntarea României“ și Cenaclului „Flacăra“, gîndite ca instrumente de propagandă și ca sfidare a elitelor culturale, cărora li se amintește că pot fi oricînd înlocuite de „talentele poporului”. Notabile sînt, în aceeași măsură, nuanțările făcute pe seama conceptelor ca „rezistență” și „supraviețuire prin cultură”, autorul considerîndu-l elocvent pentru epoca în cauză mai degrabă pe cea de-al doilea.
Prevăzută cu un serios aparat critic și cu o consistentă bibliografie, cartea lui Cristian Vasile se adresează în egală măsură specialiștilor și celor care doresc să își cunoască istoria. Viața intelectuală și artistică în primul deceniu al regimului Ceaușescu, 1965-1974 reconsideră studiile tematice precedente, stabilește plusurile și minusurile lor și reușește să facă mai inteligibil un deceniu esențial al comunismului românesc.
Iuliana Miu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Mircea Nedelciu. Un personaj principal, Editura Muzeul Literaturii Române, 2025.
