● Radu Paraschivescu, Noul ghid al nesimțitului (după 20 de ani), Editura Humanitas, 2026.
Potrivit unei statistici a Editurii Humanitas, Noul ghid al nesimțitului s-a numărat printre cele mai vîndute cărți încă de la lansarea de la Bookfest de anul acesta. Nici nu e de mirare, dacă ținem cont că autorul volumului este Radu Paraschivescu (n. 1960), consacrat ca prozator și traducător și bine-cunoscut publicului pentru umorul său, spiritul de observație, finețea interpretării textului, verva replicii și precizia formulării, recognoscibile atît în scris, cît și în intervențiile sale publice.
Față de bestseller-ul Ghidul nesimțitului din 2006, alcătuit în bună măsură din scene inspirate de viața de bloc, Noul ghid al nesimțitului își extinde considerabil teritoriul, cuprinzînd situații petrecute pe stradă, în metrou, în gări și aeroporturi, în săli de spectacol și pe stadioane, dar și în zona politică.
Dacă primul volum evita, în general, numele reale, noua carte recurge frecvent la ele, aducînd în prim-plan figuri cunoscute din domenii diverse: politicieni precum Cristian Popescu Piedone, Diana Șoșoacă și Victor Ponta, oameni din sport ca Răzvan Burleanu și Daniel Ghiță, actori, influencer-i, oameni de televiziune, medici și jurnaliști. Se lărgește astfel și accepțiunea noțiunii de „nesimțire”, care nu mai desemnează doar grosolănia și lipsa bunelor maniere, ci și sfidarea regulilor, impostura, plagiatul ori comportamentele care afectează comunitatea. Dormitul în post al politicienilor, momentul Colectiv, scandalurile de pe Facebook, atitudinea imortalizată a Alinei Ceușan la teatru, luările de poziție pe care autorul nu ezită să le taxeze, comentariile răutăcioase și pline de erori de scriere primite la propriile postări, autorlîcul, pandemia și războiul din Ucraina se numără printre subiectele care intră sub lupa lui Radu Paraschivescu. Umorul rămîne esențial și de data aceasta, dar este punctat de accente de amărăciune, revoltă și stupefacție, care dau volumului o tonalitate mai gravă.
Demne de semnalat sînt componenta confesivă, dar și felul în care texte mai vechi își găsesc locul în noul volum. Anecdotica, de la unchiul ahtiat să publice la scenele de pe stadion și din metrou, servește unei observații generale filtrate prin particular. Episoadele inspirate din experiențe personale, din întîmplări la care naratorul a fost martor sau în care s-a văzut implicat fără voie lasă să se întrevadă și un autoportret, în care autoironia, una dintre trăsăturile sale definitorii, și asumarea deschisă a propriilor capricii și idiosincrazii temperează vehemența pamfletară a discursului.
Dincolo de repertoriul situațiilor abordate, unele ridicole, altele scandaloase, uneori ambele, de pertinența observațiilor, de justețea lor și de echilibrul judecății, Noul ghid... cucerește prin stilul în care pot fi urmărite îndeaproape mecanismele producerii comicului: de la ironie, metafore plastice, diminutive și hiperbole bine plasate la enumerări, repetiții și crescendo-uri, pînă la aluzii fine și paralelisme. Într-o vervă caragialiană și printr-un mod de a construi o polemică implicită ce amintește, prin forța argumentației și știința de a extrage citatul relevant, de Maiorescu, Noul ghid al nesimțitului mizează pe complicitatea cititorului, ale cărui reacții sînt provocate printr-un permanent dialog imaginar. Adresarea directă, anticiparea obiecțiilor, formulele colocviale și întrebările urmate de propriile răspunsuri dau textului vivacitate, spontaneitate și un atare efect de oralitate.
Inventivitatea verbală, ludic-sprințară, constituie centrul de greutate al cărții. Ea se manifestă în exploatarea numelor proprii, deformarea expresiilor consacrate, literalizarea unor formule și asocierea unor sonorități ori sensuri neașteptate. Titluri de capitole și subtitluri precum „Unchiul Vanity” sau „Vita (Energy) nostra brevis est” pun în act o lume lexicală în care cuvîntul este un material mobil și polivalent, mereu disponibil pentru răsturnare, resemantizare și recontextualizare.
Simptomatică este și dezinvoltura cu care autorul jonglează cu registrele, mai ales prin ciocnirea erudiției cu banalul și absurdul. Referințe livrești, istorice, muzicale, sportive sau din cultura populară sînt aduse în cotidianul frust, iar vocabularul pseudoștiințific alunecă uneori fără preaviz în colocvial, argotic sau trivial.
Cu o mobilitate aproape dramaturgică, Radu Paraschivescu lasă să se vadă simultan latura veselă și cea tristă a satirei. Uneori textele vizate, care-și conțin deja ridicolul, prin limbaj pompos, clișee și pretenție de competență, sînt lăsate să se compromită prin simpla citare, autorul intervenind minimal în paranteze.
Cu urechea de prozator mereu alertă și cu un simț scriptural ritmic, Radu Paraschivescu radiografiază, într-un discurs care înaintează cu celeritate, o lume aflată într-o continuă schimbare și, totodată, surprinzător de familiară, nu foarte diferită de cea surprinsă de Maiorescu și Caragiale. Noul ghid al nesimțitului este o desfătare de umor inteligent, incisiv și bine dozat, și, în același timp, o carte necesară unei igiene morale a vieții publice: „Omul nostru, altminteri un ins Tobă de carte (tambour d’instruction, apud Coana Chirița), îi plasează pe listă, după cum observă Emilia Şercan în Fabrica de doctorate, pe Barry Buzan și Joseph Stiglitz. Atîta doar că Petre Tobă nu-i trece pe cei doi, în ordine alfabetică, la literele B și S, ci îi plasează la litera A. De ce? Fiindcă fiecare are un «apud» înaintea numelui”.
● Nefericita petrecere a vieții mele. Memoriile postelnicesei Elena Hartulari, ediție îngrijită, introducere și note de Constanța Vintilă, Editura Humanitas, 2025.
Îmi mărturisesc interesul neostoit pentru secolul al XIX-lea românesc, iar Nefericita petrecere a vieții mele. Memoriile postelnicesei Elena Hartulari, exemplar îngrijită, adnotată și contextualizată de Constanța Vintilă (n. 1969), cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, specializată în studiul primei noastre modernizări, a constituit pentru mine o adevărată bucurie. Surpriza acestei cărți vine din faptul că, pentru prima dată, universul pe care îl știam din literatura pașoptiștilor, din corespondență ori din însemnări de călătorie, scrise preponderent de bărbați, îmi apare dinăuntru, în toată concretețea lui, prin mărturia unei femei care l-a trăit.
Textul evocator al Elenei (Elencu) Hartulari (1810-1877), restituit integral și adnotat de Constanța Vintilă, care a avut acces la manuscris, este însoțit de un amplu studiu introductiv și de un aparat critic prin care documente și mărturii disparate sînt puse în relație pentru a recompune o societate aflată în tranziția de la tradițional la modern, în care copiii sînt trimiși la școli străine, relațiile sociale capătă o importanță tot mai mare, averile se fac și se pierd, vechile orînduieli intră în coliziune cu noile aspirații.
Relatările Elenei Hartulari, prima autoare de memorialistică cunoscută din cultura română, ne poartă, din aproape în aproape, de la spațiul public spre cel mai puțin vizibil al familiei, pînă la propriile ei frămîntări.
Fiică a unui mic boier moldovean, Grigore Plitos, care își consolidase poziția sub patronajul familiei Sturdza, Elena crește la Iași și primește o educație aleasă pentru condiția ei, învățînd greaca și româna cu preceptori particulari, iar mai tîrziu și franceza. La numai cincisprezece ani se căsătorește cu vărul Iorgu Hartulari, tînăr grec sărac, dar ambițios și dornic să-și facă un rost. Nașul lor de cununie este Mihail Sturdza, legătură care îi va înlesni lui Iorgu ascensiunea, urmată de îmbogățirea din arende și speculații.
Desfășurat între Iași, Fălticeni, Roman și Bacău, parcursul Elenei este plin de încercări. Căsnicia cu Iorgu îi aduce umilințe, abuzuri și trădări, iar după moartea tatălui și apoi a soțului moștenește averea numai pentru a ajunge să o apere în fața propriilor copii, în nesfîrșite și păguboase procese. Își redactează memoriile după 1856, la Bacău, din dorința de a se face auzită și de a-și înțelege mai bine trecutul.
Pe lîngă savoarea limbii, în care graiul moldovenesc se întîlnește cu franțuzismul, iar arhaismul cu neologismul, impresionează cursivitatea narațiunii și concentrația epică. Elena știe să dozeze informația, să lase dialogul să completeze narațiunea și să surprindă, prin detalii concrete, gesturile și reacțiile personajelor. Prin înlănțuirea de încurcături, replici și situații insolite, unele atît de dramaturgice, „scenele”, așa cum le numește Elena, cu comicul lor involuntar conținut, aduc aminte de ciclul Chirițelor și de personajele histrionice ale lui Filimon sau de cele din Duduca Mamuca ale lui Hasdeu. Alte secvențe, marcate de umilință, gelozie, boală sau teamă, comportă o încărcătură mult mai gravă. Întîmplările, cu ritmul lor alert, cu răsturnările și ramificațiile pe care Constanța Vintilă le urmărește și le desface detectivistic, sînt apte să compună materia unui adevărat roman.
Demn de observat este felul în care, din relatarea faptelor, se decelează portretul Elenei, care nu-și propune să ofere doar imaginea unei victime a destinului. Își consemnează gelozia, spaima, slăbiciunile și ezitările, dar și tenacitatea, spiritul practic și capacitatea de a lua decizii. Lasă faptele să vorbească, fără să le comenteze excesiv și fără să dirijeze interpretarea cititorului. Distanțarea temporală și resortul interior par a fi cele două repere între care se profilează acest autoportret implicit.
Cu adevărat prețioase sînt și detaliile care fac din memorii un document de istorie culturală: bolile și tratamentele vremii, de la consultația medicală la leacurile băbești, dansurile și petrecerile, obiceiurile de curtenire, maternitatea, rînduielile zestrei, drumurile și felul în care se călătorea, manifestările dragostei, surprinsă în profunzimea și complexitatea ei.
Remarcabilă este, la Constanța Vintilă, atenția cu care transcrie, completează și explică memoriile pentru a le plasa în locul binemeritat în istoria literaturii române. Neclaritățile textului sînt lămurite, acolo unde este posibil, prin confruntarea cu redarea lui Gheorghe Ghibănescu din Convorbiri literare și cu alte surse documentare, folosite nu doar pentru a reconstitui filiații și a identifica personaje, ci și pentru a lega povestea Elenei de figuri recognoscibile ale epocii, precum Mihail Kogălniceanu. La fel de important este că semnalează cu exactitate limitele informațiilor disponibile și evită să încarce firul central al memoriilor cu istorii colaterale.
„În lipsa mea la Cernăuți, bărbatu-meu au făcut tot felul de rîsuri, de s-au declarat în fața lumii de angajamentul lui ca slujnica, unde nebunise cu de ispravă, necătînd de-nterese, care era așa de întinse, cu speculația. Într-una din zile s-au hotărît a se duce la Iași pentru un interes vajnic. S-au pornit și au lăsat ordin la sluji ca, cînd o vroi metresa să se plimbe, să meargă cu droșca și caii dumisale, unde va vroi.”
Iuliana Miu este critic și cercetător literar. Cea mai recentă carte publicată: Mircea Nedelciu. Un personaj principal, Editura Muzeul Literaturii Române, 2025.
