● Ioana Pârvulescu, Alfabetul domnilor. Viața și aventurile bărbatului din cărți văzute prin ochii unei femei, Editura Humanitas, 2025.
Faptul că Ioana Pârvulescu reușește, poate mai convingător decît oricine din spațiul literar de la noi, să redea intimitatea trecutului, să-i prindă ritmurile, cînd lente, cînd alerte, într-un inextricabil amestec de rigoare documentară și finețe stilistică, nu mai constituie de mult o surpriză. Alfabetul doamnelor, Întoarcere în Bucureștiul interbelic, În intimitatea secolului 19, În Țara Miticilor, Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale ori recent apărutul Alfabetul domnilor sînt tot atîtea probe ale unui acut simț al timpului, capabil nu doar să reconstruiască atmosfera, ci să o vivifice. Străbătute de nervuri romanești cu modulații detectivistice, cărțile mai sus menționate metabolizează istoria literară și critica într-o formulă eseistică suplă, în care interpretarea insolită se contopește cu justețea în observații, precizia cu eleganța în exprimare, subiectivitatea asumată cu obiectivitatea metodologică.
Asemenea volumului său pereche, apărut în 1999, Alfabetul domnilor organizează, revizuiește și completează cu comentarii și referințe de dată recentă materialul publicat de autoare în rubrica omonimă susținută o vreme în România literară.
Dacă Alfabetul doamnelor, care începea de la doamna B. și se termina la doamna T., de la eroina lui Costache Negruzzi pînă la cea a lui Camil Petrescu, oferea, într-un regim de pionierat, o perspectivă din interior asupra ipostazelor feminității din literatura română, pînă atunci trecute aproape exclusiv prin optica unei critici masculine, Alfabetul domnilor propune contrariul: o reprezentare din exterior, imaginea bărbatului din cărți, a – conform subtitlului – „vieții și aventurilor lui, văzute prin ochii unei femei”. Parcurgînd în genere cam aceeași distanță, de un secol (1840-1940) – spun „în genere”, pentru că există opriri și în alte epoci (și spații) –, Ioana Pârvulescu nu-și structurează cartea după un criteriu cronologic, ci în funcție de anumite puncte de fugă: tipologii, mituri, obiecte definitorii, interese, modă (purtatul cu mustață, barbă sau fără, de pildă), sensibilități, statut social, meserii, „pagini din cartea vieții lui”, vîrste, ispite, „păcate literare” sau „capitale” etc.
Antamat de portretul interior al bărbatului compus din reflexia femeii în privirea lui și invers, „romanul” Ioanei Pârvulescu nu ocultează perechea feminină, ci, ca să-și facă „eroul” funcțional, se raportează constant la ea. Cavaler și trubadur, posesor de cal și călător de tren, narcisist, crai, sinucigaș, misterios, seducător, soț, amant, fiu, îndrăgostit euforic, emoționat sau înlăcrimat, rival, bolnav, „parizian deștept”, ispitit de faimă sau de bani, artist, scriitor, gazetar sau aviator pasionat de tehnică, tată sau fiu, combatant – sînt cîteva dintre ipostazele bărbatului în literatură. De regulă citadin, „domnul de altădată” e privit aici din diferite unghiuri – fizice, psihologice sau sociologice – și e înfățișat poliedric.
Observațiile, concentrate adesea asupra amănuntului semnificativ, sînt integrate în contexte analitice ample, care convoacă atît arheologia culturală, antropologia, comparatismul, cît și naratologia, cu tehnicile, „motoarele” și „elicele” ei, cum sugestiv exprimă autoarea într-un loc, cu legile interne ale construcției literare, relevate mai ales atunci cînd vizate sînt relațiile dintre personaje. De pildă, îndrăgostiții din literatură, explică Ioana Pârvulescu, trebuie să fie compatibili mai ales estetic, să se găsească în același echilibru geometric, la aceeași adîncime constitutivă.
Adresată profesorilor, studenților de la Litere, dar și cititorilor obișnuiți, cartea nu conține un fastuos și fastidios aparat critic, în care orice propoziție este urmată de trimiteri la texte de referință, ci dezvoltări rafinate, care nu au pretenția să epuizeze subiectul și care, ca într-un ochean caleidoscop, oferă, la rotire, imagini colorate de literatură și istorie a mentalităților. Dante, Boccaccio, Rabelais și Creangă, Goncearov, Budai-Deleanu și Marinetti, Dostoievski și Thomas Mann, Musil și Kafka, Goethe, Arghezi și Apollinaire, ca să dau doar cîteva nume, sînt convocați în eseuri despre eroismul și sensibilitatea bărbatului, despre prietenia, dragostea ori pudoarea sa, despre răul (etic și estetic), zgîrcenia și mărinimia lui. Autoarea, care pare să-i fi asimilat pe G. Călinescu, Nicolae Manolescu și pe Alexandru Paleologu, se impune stilistic prin justețea și forța argumentului, prin echilibrul dintre imaginație și mobilitate intelectuală.
Chiar și cînd prizează cu justețe textele supuse analizei, cînd traduce prejudecăți literare și extraliterare ori cînd subminează stereotipuri, Ioana Pârvulescu păstrează un oarecare aer prietenos. Stabilind o relație de complicitate cu cititorul, alături de care rămîne în prezent, aceasta își punctează textul cu accente de ironie pe care le plasează în momentele și în concentrațiile potrivite. Distanțarea sa ușor amuzantă, provocată în mare măsură de poncifele, clișeele, de naivitățile din textul pe care-l discută, e desăvîrșită, nu o dată, de o undă de sarcasm melancolic dată de pulsația lumii contemporane ori de un atare atribut pus în legătură cu specificul românesc.
Parantezele, exclamațiile calificative sau formulele de atenționare („de remarcat că!”) sînt și ele indicatori ai parteneriatului stabilit între autor și lectorul cîștigat mai ales prin curgerea alert-ludică a textului. Bine strunită și implantată în interstițiile textului, cantitatea impresionantă de informații nu îl copleșește pe cititor. Fără a fi pedante, concluziile, memorabile prin tactul formulării, expresivitatea, tăietura sintactică precisă a frazei, se apropie de formulele definiționale, dar cu rol mai degrabă descriptiv decît restrictiv.
Remarcabilă la Iona Pârvulescu este plasticitatea din cadrul actului critic și tensiunea pe care o imprimă discursului prin desfășurarea demonstrației în serii paralele, analogii și antagonisme. Antologic rămîne aici cuplul opozitiv Hyperion/Rică Venturiano. Exponenți ai literaturii de dragoste de la noi, cel dintîi romantic, protagonist al unui basm „care începe frumos și se sfîrșește rău”, cel de-al doilea, romanțios, erou al unei aventuri „care începe rău și se sfîrșește bine”, tipologiile enunțate deschid calea altor categorii disjunctive cu care intră în contact: spațiul public și cel intim, verbiajul, taina etc.
Titluri ca O alergare de cai, Cimitirul Buna-Vestire, Creanga de aur, Craii de Curtea-Veche ori Patul lui Procust ș.a. sînt puse în ecuație în mai multe secțiuni; au, grație bogăției problematice și rafinamentului artistic, multiplă întrebuințare și mărturisesc simpatiile autoarei. Alte texte, nu mai puțin însemnate în economia studiului, precum scrierile lui Cioran, care face din sinucidere un personaj, figurează mai mult ca mențiuni contrapunctice. O parte de bibliografie, ca, de pildă, ghidul de bune maniere, publicat în preajma anului 1900, e folosită exclusiv ca material documentar. Acribia cercetării autoarei este vizibilă nu numai în informația topită în volum, dar și în selecția de citate în care sînt urmărite atît detaliile de atmosferă, cît și ocurențele sau sinonimele unor cuvinte.
Fie că se spun lucruri noi, fie că aspecte deja cunoscute sînt rediscutate, fiecare secțiune a cărții este o provocare. Ioana Pârvulescu cumpănește referințe critice consacrate, reexaminează verdicte și formule intrate în mentalul colectiv ca certitudini irefutabile, taxează și nuanțează acolo unde e cazul: pașoptiștilor, recunoscuți pentru patetismul trăirii, notează aceasta, le este uitat simțul umorului, somatografia lui Max Blecher se desparte de bolnavii lui Thomas Mann, Proștii lui Rebreanu nu este o nuvelă psihologică, deși are o nervură în acest fel, personajul ei principal fiind unul colectiv, caracterizat nu prin sentimente, ci prin reacții mecanice ș.a.
Reexaminate sînt și enigmele generate de unele texte notorii. Discuția în jurul numărului crailor din Craii de Curtea-Veche a făcut să curgă multă cerneală. La fel, taina lui Fred Vasilescu, pentru care autoarea are o ipoteză demnă de luat în calcul [vezi mai jos].
Hermeneutica Ioanei Pârvulescu nu scapă niciodată din vedere „romanul” vieții reale, biografia scriitorilor. Autori ca Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Eminescu, Max Blecher și Geo Bogza, cei din urmă prieteni cărora le consacră pagini remarcabile prin sensibilitatea și liniștea de echilibru din frază, triumviratul Caragiale: I.L. Caragiale, Mateiu și Luchi (Luca I.), analizați atît separat, cît și împreună, printr-un joc al oglinzilor apt să redea asemănările și deosebirile dintre ei, toți aceștia și mulți alți scriitori menționați aici pot trece drept personaje.
Multe mai pot fi spuse despre Alfabetul domnilor și multe mai pot fi dezvoltate, un lucru aș mai sublinia însă acum: cartea Ioanei Pârvulescu invită la lectură și la relectură, la trăirea prezentului literaturii prin redescoperirea trecutului ei.
Iuliana Miu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Mircea Nedelciu. Un personaj principal, Editura Muzeul Literaturii Române, 2025.
