● Ana Blandiana, Poate poezia salva lumea? 35 de interviuri cu Ana Blandiana, Editura Humanitas, 2025.
Intelectuală de mare prestigiu, distinsă cu numeroase premii în țară și în străinătate, membră a Academiei Europene de Poezie și a Academiei Mondiale de Poezie, fostă președintă a PEN Club în România și Europa, inițiatoare și lideră a Alianței Civice, fondatoare, împreună cu soţul său, Romulus Rusan, a Memorialului Victimelor Comunismului de la Sighet, Ana Blandiana (n. 1942) este una dintre cele mai pregnante conștiințe ale literaturii române contemporane.
Scriitoarea (pe numele real Otilia Valeria Coman), autoare a zeci de volume de poezie, proză și eseuri, tradusă în numeroase limbi, invitată frecvent la festivaluri, conferinţe şi lecturi publice în diferite spaţii culturale ale lumii, și-a construit parcursul literar şi civic pe fundalul unei existențe marcate de constrîngerile dictate de toanele istoriei. Arestarea tatălui său, preot ortodox, deținut politic pînă la amnistia din 1964, interzicerea de publicare între 1960-1963 şi din nou în ultimii ani ai dictaturii ceauşiste își pun amprenta asupra creației sale.
Reperele biografice pe care le-am enunțat se regăsesc, într-o retrospectivă determinată de felul în care cade lumina asupra epocii și a întrebării, și în cel mai recent volum al său, Poate poezia salva lumea?, apărut la Humanitas în 2025. Cartea cuprinde 36 de interviuri acordate în scris Top of Formunor jurnaliști și reviste din Bruxelles, Madrid, Venezuela, Peru, Guadalajara, Zagreb, Cehia, Bogotà, Chișinău, Sofia, Roma, Genova, Bratislava, Torino ș.a., și acoperă (cu o singură excepție) ultimii șapte ani, pînă în 2025.
Echilibrul de ton al poetei, constanța opiniilor și sonul comun cu creația literară ies imediat în evidență după parcurgerea corpusului de texte. Vizibile sînt și fidelitatea față de configurația etică și estetică, dimensiuni uniform calibrate în structura sa intelectuală, eleganța în exprimare și delicatețea mișcării de floretă cu care-și enunță convingerile.
„Atacate”, în aceste interviuri, sînt atît chestiunile biografice, relative la copilărie, mediu familial, obiceiuri de scris și de lectură, cît și subiectele de ordin literar sau politic. Suprapunînd teme diferite și oglindind, din unghiuri variate, portretul poetic și civic al autoarei, cartea se înfățișează sub efectul de optică al moarului, din care se profilează o structură contemplativă și o predispoziție lirică fundamentală. Vizibilă în încărcătura expresivă a frazelor, unde poezia este situată aproape de mistică, gracilitatea de tip romantic a autoarei este contrabalansată de limpiditatea aproape tăioasă a fermității morale.
Cum unele dintre întrebări revin – nu puține cu posibilitate de replică generoasă, organizate în jurul unor concepte abstracte precum curajul, libertatea sau sensul poeziei –, sînt reluate și anumite răspunsuri. Repetiția e practicată însă deliberat, din – mărturisește Blandiana – datoria și „titlul de onoare” de a fixa anumite lucruri în memoria colectivă.
Interogația care dă titlul volumului, Poate poezia salva lumea?, prilej de evocare a rezistenței prin poezie în închisorile comuniste din România, primește, din partea sa, un răspuns afirmativ, consolidat prin invocarea imaginii sălii Memorialului de la Sighet, ai cărei pereți și tavan sînt acoperite integral de versuri. Exemplul este o dovadă că, atunci cînd umanitatea este subminată în chiar formația sa interioară, oamenii găsesc în poezie o salvare spirituală. Neindicînd decît gravitatea situației care reclamă o asemenea izbăvire, concluzia nu se relevă nici pe departe ca una optimistă.
Interviurile aduc în prim-plan considerații asupra modificărilor obiceiurilor de lectură după căderea comunismului, asupra mecanismelor textuale, de producere a metaforei, geneză datorată atît propriei încercări de a exprima inefabilul prin intensități de tipul lui Rilke, cît și condițiilor de cenzură, cînd poezia se năștea „la mijlocul drumului dintre poet și cititorul care adăuga subversiv termenul lipsă al comparației”.
Cartea se relevă pe alocuri și ca un document de istorie literară. Demne de reținut sînt pasajele referitoare la neomodernism și la generația ’60, definită mai degrabă prin ceea ce refuza să facă decît prin ceea ce făcea. Aflată sub semnul maniheismului dostoievskian și puternic racordată la realitățile politice și culturale ale lumii, autoarea glosează asupra binelui și răului, asupra solidarității și implicării civice, asupra dictaturii și a libertății. Superlativele, adverbe tari și antagonisme tensionale cu care operează creează tensiune și un permanent efect de surpriză. Reflecții asupra războiului din Ucraina, asupra populismului lui Putin, Orbán și Donald Trump, idei despre post-adevăr și cancel culture sau despre comunismul perpetuat în noi forme stau alături de autoportretizări literare ori de judecăți asupra traducerilor și identității culturale românești.
Semnificative în economia volumului sînt pasajele în care autoarea simte nevoia să lămurească, pentru a se defini mai precis, să taxeze tendința exegeților de a exagera caracterul protestatar al poeziilor și dimensiunea curajului personal. Ana Blandiana insistă că nu a făcut decît să își exprime propriul adevăr, inevitabil subiectiv.
● Constantin Brâncuși, Arta este adevărul absolut. Note și aforisme, ediție stabilită și prezentată de Doina Lemny, traducere din limba franceză de Nicolae Constantinescu, Editura Polirom, 2026.
Din lemn, din marmură albă, neagră și verde, din piatră de diferite culori și din metalele lustruite pentru a prinde reflexele luminii în linii, volute și cavități, Brâncuși (1876-1957) a sculptat, printr-un continuu proces de esențializare, semnificatul. La 150 de ani de la nașterea sa, Doina Lemny (n. 1953) propune o altă perspectivă: aceea a unui Brâncuși confruntat cu poate cel mai sensibil de modelat material: cu expresia, cuvîntul, cu semnificantul lingvistic.
Cercetătoarea, recunoscută la nivel mondial pentru studiile dedicate lui Brâncuși, publică, în traducerea din franceză a lui Nicolae Constantinescu, o ediție care-i reunește textele de laborator: notele inedite, artele poetice și reflecțiile despre viață, încercările literare. Fuzionînd stilul personal, inimitabil al sculptorului cu influențele avangardiste ale epocii și cu înțelepciunea populară apropiată estetic și etic de cea a lui Slavici și a orfevrului Creangă, cartea se relevă ca un act de restituire necesar.
După ce contorizează culegerile și articolele publicate de-a rîndul timpului cu aforisme atribuite lui Brâncuși, în preambulul volumului Doina Lemny subliniază diferența esențială care delimitează această ediție de cele de dinainte: accesul direct la sursă. Deși nu lipsite de importanță, precedentele lucrări, incomplete și inexacte, nu au beneficiat de consultarea manuscriselor, ci s-au configurat mai ales din consemnările făcute de cei care îl vizitau pe artist în atelierul său din Paris.
Însemnătatea opului de față constă, întîi de toate, în fructificarea Fondului Brâncuși păstrat la Biblioteca Kandinsky din cadrul Centrului Pompidou. Cu o acribie detectivistică, Doina Lemny examinează, compară, ordonează manuscrisele și restituie un corpus de texte nu întotdeauna databile, lăsate parcă deliberat de autorul lor într-o stare de atemporalitate. Notele disparate consemnate pe bilețele sau păstrate în plicuri, încercările abandonate și reluate, cugetările din ce în ce mai remaniate și mai suple, contrase pînă la adnotarea încifrată de literă, pasajele autobiografice și mărturiile cunoscuților, toate acestea relevă nu numai maniera de lucru a lui Brâncuși, răbdarea cu care decantează și șlefuiește brutul, etapele parcurse în procesul de sublimare a formei, dar și intenția de a lăsa o carte care să-l conțină.
Fragmentele traduc de asemenea grija față de propria posteritate și pun în exergă portretul unui artist aflat între două registre lingvistice și stilistice: între o română ușor franțuzită și o franceză subtil românizată. Ele profilează figura unui creator mai încrezător în forța operei sale decît în sine, a unui artist deopotrivă sociabil și retras spre meditație, a sculptorului care cioplește în trecut cu gîndul la viitor.
Dacă însemnările despre viață par poziționate sub zodia ingenuității și a profunzimii, a „cimiliturii” populare și a ludicului, a rafinamentului în simplitatea specific țărănească, cele despre artă diferă printr-o tonalitate mai gravă, impusă nu de temă, ci de fermitatea ritmului exprimat. Dincolo de dimensiunea aforistică a unor notații, există și una de manifest, în siajul literaturii avangardiste. Sînt note, precum cele despre Dada („Doar idee e Dada – restul e sclavie – ori sculptura / Dada e tot ce trăiește fără sclavie”) sau „Imitațiile în sculptură sînt cadavre” asemănătoare cu „Să ne ucidem morții!”, al lui Ion Vinea, din 1924, și altele, enunțate ca discursuri despre artă, care trimit în direcția radicalismului, distanțării, opoziției, negației pentru afirmație tipice manifestelor avangardiste. Prin stricțiunea reflexivității și constanta sensibilității pure, delimitată de sentimentalismul exacerbat, Brâncuși tinde, conform titlului, spre un absolutism artistic.
Restituirea fidelă a fondului documentar, care a presupus răbdare, minuțiozitate și veritabilă atenție filologică, necesare atît pentru descifrarea unor frazări nu întotdeauna corect redactate, cît și pentru identificarea cuvintelor tăiate sau completate, are meritul de a decela marotele sculptorului, obsesiile și persistența anumitor idei. Redau cîteva dintre expresiile recurente:
„Fără esența în sine, înțelegerea nu înseamnă nimic”; „a fi isteț înseamnă a avea unele lucruri – dar a fi onest, asta merita osteneala”; „arta plastică dă naștere ideilor, ea nu le reprezintă”; „arta nu este capriciul cuiva, ci o necesitate a timpului”; „arta este crearea lucrurilor pe care nu le cunoști”, „În apropierea lucrurilor mari nu pot să crească decît lucruri mici”; „Necesitatea propune și abundența dispune”; „Pentru a face artă liberă și universală, trebuie să fii Dumnezeu ca să creezi, Rege ca să poruncești și sclav ca să execuți”; „sculptură = lucru palpat estetică reverie”; „artă – imitație și masturbare universală; cea mai mare uimire este aceea de a fi la bunul-plac al orbilor provizorii” ș.a.
Alte considerații despre artă și curente artistice depășesc cadrul lapidar și capătă, dezvoltate, o maleabilă formă eseistică.
Un plus semnificativ al ediției îl reprezintă includerea unor texte semnate de prieteni, scriitori, artiști și jurnaliști apropiați sculptorului, publicate încă din timpul vieții sale. Precedate de scurte prezentări ale autorilor (printre care Paul Morand, Roger Vitrac, Dorothy Dudley, Irina Codreanu, Marcel Mihalovici), articolele completează ansamblul notelor de atelier ale lui Brâncuși și depun mărturie asupra importanței pe care artistul însuși le-o acorda.
Împreună cu reperele biografice și cu comentariile editoarei, scrierile de față, atît ale sculptorului, cît și ale contemporanilor săi, alcătuiesc un volum esențial pentru oricine dorește să pătrundă în universul conceptual al lui Constantin Brâncuși.
Iuliana Miu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Mircea Nedelciu. Un personaj principal, Editura Muzeul Literaturii Române, 2025.
