Pe De Alta Carte

Lumile se multiplică în jurul personajelor din povestirile volumului, ele se-mpart în trecute și prezente, reale și virtuale, adevărate și imaginare, intense și banale, copilărești și adulte, calme și violente.

Textul dobîndeşte o viaţă nouă, şansa unui nou strat al receptării, a unei noi generaţii de cititori, oscilînd între reiterare şi decantare, transformare şi proiectare de noi sensuri.

Antamat de portretul interior al bărbatului compus din reflexia femeii în privirea lui și invers, „romanul” Ioanei Pârvulescu nu ocultează perechea feminină, ci, ca să-și facă „eroul” funcțional, se raportează constant la ea.

Ce puternice rădăcini moldovenești avea mișcarea avangardistă interbelică din România și ce complicată era rețeaua de înrudiri și prietenii dintre membrii ei.

Iată că, în vreme de restrişte, societatea intelectuală îşi secretă, totuşi, propriii anticorpi. Fireşte, doar pentru cei care vor să înţeleagă.

Colegele de suferință sînt mame rămase fără copii și fără soți, cu care plînge ori cu care face haz de necaz, femei dure, duplicitare sau protective, intelectuale sau rafinate.

E o literatură care privește empatic existența umană în datele ei mărunte și o pune în poveste cu o profundă tăietură veridică și dramatică.

Resentimentul, ironia, sarcasmul, criticile aduse „fenomenului românesc”, dacă e să păstrăm formula elogios-interbelică, sînt evidente.

Nu știu cum să trăiesc fără să scriu. Viața mea a fost scrisul, iar acum m-am oprit și nu știu cum să trăiesc.

O chestiune mai puțin cunoscută a biografiei lui Mircea Nedelciu este cea a colaborării cu Securitatea, inevitabilă pentru un ghid ONT care avea prin natura profesiei legături cu străinii.

Însăși meseria de diplomat mi se pare a fi mărturia unui eșec: cînd un intelectual de calitate simte că nu va ajunge niciodată un bun medic, un bun inginer sau un bun profesor, atunci se face diplomat.

Fiecare analiză ori studiu de caz sînt realizate nuanţat, cu admirabil echilibru şi cu bunul-simţ al istoricului detaşat de crizele, excesele şi orgoliile, mai lesne politizate, ale literaţilor.

Cartea dă mărturie nu doar despre un veac de istorie basarabeană. Ea e simultan un eseu testimonial despre omul lăsat la cheremul marilor imperii, prins în malaxorul rece al istoriei.

Theodoros este un construct de o rară complexitate narativă, care funcţionează deopotrivă ca o biografie romanţată, ca un copleşitor poem în proză, propunînd un foarte bine informat şi plastic excurs mentalitar în universul levantin, ori ca un excelent ro

E o reverie a dorințelor refulate din care, la un moment dat, va trebui să te trezești și să te confrunți cu banalitatea degradantă.

Toți vom ajunge, poate, cîndva în pielea personajelor pe care autorul le prinde cu atîta naturalețe în rețeaua povestirilor sale.

Autoportretul personajului principal dezvăluie mai degrabă un antierou, un snob vanitos, cu excentricităţi old school, cu reflecţii uneori clişeistice, alteori ironice şi autoironice.

„Vede” mai mult decît ochiul uman, dar nu îndrăznește să trieze ceea ce vede, să pună în lumină doar anumite lucruri din imensul ansamblu rezultat în urma scanării.

Deși pretinde că înfățișează confesiunile unui stoic, romanul revelează un Maiorescu profund uman, care a trăit sub „negațiune” și „abnegațiune”.

Complexul cu pricina, barierele şi captivitatea care decurg de aici alcătuiesc în percepţia bietei femei un veritabil dinozaur lingvistic.

Am pomenit de distopie fiindcă exact asta e romanul lui Radu Vancu, în esență, un Paradis pe dos, un infern dantesc ajustat cu evenimente recente.

Cred că nu e atît de important unde ne naştem..., mai ales în România, unde foarte puţini se pot lăuda cu faptul că ar fi la a treia generaţie de intelectuali.

Problema specifică fiecărui autor de proză scurtă este să facă în așa fel ca acțiunea să releve cît mai mult posibil din misterul existenței.

Gabriel Păun este activist de mediu laureat ONU cu distincția Champion of the Earth.

Sînt cîțiva dintre cei care au abordat, cu mai multă sau mai puțină fantezie, utopia/distopia ca proiecție imaginară a prozei lor.

Granițele dintre rolurile de gen, aparente și în fond elastice, sînt și ele acolo, împreună cu ceea ce, foarte greu observabil fiind, e totuși întotdeauna determinant și decisiv.

Nu degeaba perioada în care se petrec majoritar evenimentele din roman e numită „anul Orwell”.

Fapt curios, asupra sa îngerii nu doar că se contrazic, uneori grosolan, dar caută să îi şi mistifice comportamentul.

Unele panseuri sapienţial-naratoriale ar putea în egală măsură izvorî din murmurul unui înger grijuliu sau din gura unui demon cinic.

Soarele negru e, de departe, unul dintre cele mai bune romane ale anului 2024, de nu chiar cel mai bun.

Dacă admitem că „rememorarea copilăriei e mai mult decît copilăria”, atunci așezarea în cuvinte a aceleiași povești de viață devine mai mult decît simpla poveste.

Incertitudinea nu se referă numai la un moment de timp sau o coordonată spațială ulterioară, ci și la prezent.

În Băieţii n-au voie să plîngă, vulnerabilitatea este însuşi laitmotivul cărţii, grefată pe profilul romanţios al unui adolescent.

Frica vine și din relațiile cu ceilalți, cu istoria trecută sau recentă, situate toate sub iminența suferinței, a crizei, a morții, a diformităților fizice.

E momentul corespondențelor în avalanșă și al memorialelor faste, încărcate de sens.

Cu siguranță, geamănul Muzicilor și fazelor, atît de asemănător și totuși atît de diferit, este scris de către Ovidiu Verdeș la o altă vîrstă.

Noua generație de cercetători, în viziunea lui Thales, formulează enunțuri clare

Gheorghe Erizanu se autodefinește undeva în volum drept un optimist moderat.

Sigur, relaxarea asta despre care vorbește Andrei Zbîrnea în prefață ne face pe noi, cititorii, să intuim că aceasta presupune și încrîncenarea, și agitația de dinainte.

Astfel, destinul ideilor lui Steinhardt în postcomunism/postdouămiism ar putea face obiectul unui studiu incitant.

I se opune realitatea, non-valorile coexistînd cu valori, în aceiași indivizi, reușitele lor”.

Mai vechiul „lunetist” al lui Hondrari a revenit, iată, și-și vînează ager cititorii, la propriu și la figurat.