Pe De Alta Carte

Pentru majoritatea deţinuţilor politic, mult mai dificile decît detenția aveau să fie interogatoriile. Iar cu absurdul oamenii se puteau întîlni la tot pasul, din moment ce, odată intraţi în vizorul unui regim criminal, puteau fi judecaţi la nesfîrşit.

Migrația e un fenomen colectiv. O clasă se adună cu greu din trei-patru sate, preotul pleacă, iar bărbații și femeile apți de muncă au devenit „o raritate, o minoritate”.

Printre volumele de poezie notabile ale anului 2026, un loc distinct îl ocupă Distribuția luminii artificiale, apărut la Casa de Editură Max Blecher.

Romanul Mariei Pilchin recuperează cu instrumentele ficțiunii o parte a istoriei Basarabiei postbelice prin două impresionante povești individuale. Frumusețea lor tragică, iată, e perenă.

Critica şi ironia politică traversează, de altfel, cu o anumită discreţie, întregul volum. Accentele anticomuniste, deşi evidente, sînt însă bine temperate.

Multe dintre romanele migrației stau sub semnul ideii de dezrădăcinare care nu implică însă dobîndirea unei identități complet noi.

Cu o mobilitate aproape dramaturgică, Radu Paraschivescu lasă să se vadă simultan latura veselă și cea tristă a satirei.

Radu Stanca e un caz paradigmatic pentru orice scriitor al secolului XX est-european: bolnav de tuberculoză, a murit la numai 42 de ani fără să-și vadă vreo carte tipărită sau vreo piesă jucată și fără să-și poată administra în vreun fel imaginea publică.

La fel ca protectorul său, discipolul se arată extrem de critic faţă de căderile morale ale clericilor, mai ales ale clerului înalt, consimţind că există „cu nemiluita” falşi creştini, „călugări rataţi” ori simpli „purtători de culion şi camilafcă...”.

Narațiunea înaintează și se retrage asemenea valurilor mării, într-o alternanță de flux evenimențial și reflux interior, lăsînd totodată impresia simultaneității, a unui trecut sedimentat care continuă să pulseze în prezent.

O copilărie, o adolescență sau o primă tinerețe punctată structural de tristețe sînt reevaluate din perspectiva maturității, care, deși caută să închidă răni vechi și adînci, le conservă și le perpetuează prin rememorare.

Nu e doar o carte despre Kafka şi lumile create de acesta sau un obiect cu scopuri pur curatoriale.

Volumul adună formulări memorabile despre opera și personalitatea lui Mircea Cărtărescu și creionează un portret viu.

Avem de-a face cu o poveste dramatică despre copilărie și pierderea inocenței, despre confruntarea dintre lumea „celor mari” și lumea „celor mici”.

Reliefate în modul cel mai nepatetic cu putinţă, foamea şi sărăcia rămîn temele centrale ale textelor. Despre personaje ştim destul de puţine lucruri.

El aduce în atenție o umanitate căreia îi lipsesc „senzația de siguranță și de cald paradis”, cum ni se spune într-un loc, și e un fericit adaos la palmaresul ei prozastic de pînă acum.

Nu faptul că unele organizaţii feministe funcţionează sub denumiri „incomprehensibile” contează, ci combaterea autentică a unei viziuni sexiste şi patriarhale asupra lumii.

Nu-mi amintesc să fi citit, în ultimii ani, o carte de istorie pe care să nu-mi vină s-o las din mînă, așa cum mi s-a întîmplat cu Istoria orbilor. România în război, 1940-1945.

Sensurile scapă, rezolvările sînt multiple, iar răspunsurile par a fi în cu totul altă parte decît în formulările sărace ale naratorilor.

Prozatorul ştie să construiască o feerie a sentimentelor primare, augmentate mitologic şi veterotestamentar, fără farafastîcuri şi fără solemnităţi inutile.

Cartea este o declarație de dragoste înaintată profesiunii de jurnalist și un tribut adus lui Radu Cosașu.

S-au ivit o multitudine (ofertantă) de posibilități în a reveni la subiect, în a descoperi și a spune lucruri care să contribuie la schița unei perioade culturale atît de complexe, cum a fost interbelicul românesc.

Exemplul este o dovadă că, atunci cînd umanitatea este subminată în chiar formația sa interioară, oamenii găsesc în poezie o salvare spirituală.

Lumile se multiplică în jurul personajelor din povestirile volumului, ele se-mpart în trecute și prezente, reale și virtuale, adevărate și imaginare, intense și banale, copilărești și adulte, calme și violente.

Textul dobîndeşte o viaţă nouă, şansa unui nou strat al receptării, a unei noi generaţii de cititori, oscilînd între reiterare şi decantare, transformare şi proiectare de noi sensuri.

Antamat de portretul interior al bărbatului compus din reflexia femeii în privirea lui și invers, „romanul” Ioanei Pârvulescu nu ocultează perechea feminină, ci, ca să-și facă „eroul” funcțional, se raportează constant la ea.

Ce puternice rădăcini moldovenești avea mișcarea avangardistă interbelică din România și ce complicată era rețeaua de înrudiri și prietenii dintre membrii ei.

Iată că, în vreme de restrişte, societatea intelectuală îşi secretă, totuşi, propriii anticorpi. Fireşte, doar pentru cei care vor să înţeleagă.

Colegele de suferință sînt mame rămase fără copii și fără soți, cu care plînge ori cu care face haz de necaz, femei dure, duplicitare sau protective, intelectuale sau rafinate.

E o literatură care privește empatic existența umană în datele ei mărunte și o pune în poveste cu o profundă tăietură veridică și dramatică.

Resentimentul, ironia, sarcasmul, criticile aduse „fenomenului românesc”, dacă e să păstrăm formula elogios-interbelică, sînt evidente.

Nu știu cum să trăiesc fără să scriu. Viața mea a fost scrisul, iar acum m-am oprit și nu știu cum să trăiesc.

O chestiune mai puțin cunoscută a biografiei lui Mircea Nedelciu este cea a colaborării cu Securitatea, inevitabilă pentru un ghid ONT care avea prin natura profesiei legături cu străinii.

Însăși meseria de diplomat mi se pare a fi mărturia unui eșec: cînd un intelectual de calitate simte că nu va ajunge niciodată un bun medic, un bun inginer sau un bun profesor, atunci se face diplomat.

Fiecare analiză ori studiu de caz sînt realizate nuanţat, cu admirabil echilibru şi cu bunul-simţ al istoricului detaşat de crizele, excesele şi orgoliile, mai lesne politizate, ale literaţilor.

Cartea dă mărturie nu doar despre un veac de istorie basarabeană. Ea e simultan un eseu testimonial despre omul lăsat la cheremul marilor imperii, prins în malaxorul rece al istoriei.

Theodoros este un construct de o rară complexitate narativă, care funcţionează deopotrivă ca o biografie romanţată, ca un copleşitor poem în proză, propunînd un foarte bine informat şi plastic excurs mentalitar în universul levantin, ori ca un excelent ro

E o reverie a dorințelor refulate din care, la un moment dat, va trebui să te trezești și să te confrunți cu banalitatea degradantă.

Toți vom ajunge, poate, cîndva în pielea personajelor pe care autorul le prinde cu atîta naturalețe în rețeaua povestirilor sale.

Autoportretul personajului principal dezvăluie mai degrabă un antierou, un snob vanitos, cu excentricităţi old school, cu reflecţii uneori clişeistice, alteori ironice şi autoironice.

„Vede” mai mult decît ochiul uman, dar nu îndrăznește să trieze ceea ce vede, să pună în lumină doar anumite lucruri din imensul ansamblu rezultat în urma scanării.

Deși pretinde că înfățișează confesiunile unui stoic, romanul revelează un Maiorescu profund uman, care a trăit sub „negațiune” și „abnegațiune”.