Pe De Alta Carte

La fel ca protectorul său, discipolul se arată extrem de critic faţă de căderile morale ale clericilor, mai ales ale clerului înalt, consimţind că există „cu nemiluita” falşi creştini, „călugări rataţi” ori simpli „purtători de culion şi camilafcă...”.

Narațiunea înaintează și se retrage asemenea valurilor mării, într-o alternanță de flux evenimențial și reflux interior, lăsînd totodată impresia simultaneității, a unui trecut sedimentat care continuă să pulseze în prezent.

O copilărie, o adolescență sau o primă tinerețe punctată structural de tristețe sînt reevaluate din perspectiva maturității, care, deși caută să închidă răni vechi și adînci, le conservă și le perpetuează prin rememorare.

Nu e doar o carte despre Kafka şi lumile create de acesta sau un obiect cu scopuri pur curatoriale.

Volumul adună formulări memorabile despre opera și personalitatea lui Mircea Cărtărescu și creionează un portret viu.

Avem de-a face cu o poveste dramatică despre copilărie și pierderea inocenței, despre confruntarea dintre lumea „celor mari” și lumea „celor mici”.

Reliefate în modul cel mai nepatetic cu putinţă, foamea şi sărăcia rămîn temele centrale ale textelor. Despre personaje ştim destul de puţine lucruri.

El aduce în atenție o umanitate căreia îi lipsesc „senzația de siguranță și de cald paradis”, cum ni se spune într-un loc, și e un fericit adaos la palmaresul ei prozastic de pînă acum.

Nu faptul că unele organizaţii feministe funcţionează sub denumiri „incomprehensibile” contează, ci combaterea autentică a unei viziuni sexiste şi patriarhale asupra lumii.

Nu-mi amintesc să fi citit, în ultimii ani, o carte de istorie pe care să nu-mi vină s-o las din mînă, așa cum mi s-a întîmplat cu Istoria orbilor. România în război, 1940-1945.

Sensurile scapă, rezolvările sînt multiple, iar răspunsurile par a fi în cu totul altă parte decît în formulările sărace ale naratorilor.

Prozatorul ştie să construiască o feerie a sentimentelor primare, augmentate mitologic şi veterotestamentar, fără farafastîcuri şi fără solemnităţi inutile.

Cartea este o declarație de dragoste înaintată profesiunii de jurnalist și un tribut adus lui Radu Cosașu.

S-au ivit o multitudine (ofertantă) de posibilități în a reveni la subiect, în a descoperi și a spune lucruri care să contribuie la schița unei perioade culturale atît de complexe, cum a fost interbelicul românesc.

Exemplul este o dovadă că, atunci cînd umanitatea este subminată în chiar formația sa interioară, oamenii găsesc în poezie o salvare spirituală.

Lumile se multiplică în jurul personajelor din povestirile volumului, ele se-mpart în trecute și prezente, reale și virtuale, adevărate și imaginare, intense și banale, copilărești și adulte, calme și violente.

Textul dobîndeşte o viaţă nouă, şansa unui nou strat al receptării, a unei noi generaţii de cititori, oscilînd între reiterare şi decantare, transformare şi proiectare de noi sensuri.

Antamat de portretul interior al bărbatului compus din reflexia femeii în privirea lui și invers, „romanul” Ioanei Pârvulescu nu ocultează perechea feminină, ci, ca să-și facă „eroul” funcțional, se raportează constant la ea.

Ce puternice rădăcini moldovenești avea mișcarea avangardistă interbelică din România și ce complicată era rețeaua de înrudiri și prietenii dintre membrii ei.

Iată că, în vreme de restrişte, societatea intelectuală îşi secretă, totuşi, propriii anticorpi. Fireşte, doar pentru cei care vor să înţeleagă.

Colegele de suferință sînt mame rămase fără copii și fără soți, cu care plînge ori cu care face haz de necaz, femei dure, duplicitare sau protective, intelectuale sau rafinate.

E o literatură care privește empatic existența umană în datele ei mărunte și o pune în poveste cu o profundă tăietură veridică și dramatică.

Resentimentul, ironia, sarcasmul, criticile aduse „fenomenului românesc”, dacă e să păstrăm formula elogios-interbelică, sînt evidente.

Nu știu cum să trăiesc fără să scriu. Viața mea a fost scrisul, iar acum m-am oprit și nu știu cum să trăiesc.

O chestiune mai puțin cunoscută a biografiei lui Mircea Nedelciu este cea a colaborării cu Securitatea, inevitabilă pentru un ghid ONT care avea prin natura profesiei legături cu străinii.

Însăși meseria de diplomat mi se pare a fi mărturia unui eșec: cînd un intelectual de calitate simte că nu va ajunge niciodată un bun medic, un bun inginer sau un bun profesor, atunci se face diplomat.

Fiecare analiză ori studiu de caz sînt realizate nuanţat, cu admirabil echilibru şi cu bunul-simţ al istoricului detaşat de crizele, excesele şi orgoliile, mai lesne politizate, ale literaţilor.

Cartea dă mărturie nu doar despre un veac de istorie basarabeană. Ea e simultan un eseu testimonial despre omul lăsat la cheremul marilor imperii, prins în malaxorul rece al istoriei.

Theodoros este un construct de o rară complexitate narativă, care funcţionează deopotrivă ca o biografie romanţată, ca un copleşitor poem în proză, propunînd un foarte bine informat şi plastic excurs mentalitar în universul levantin, ori ca un excelent ro

E o reverie a dorințelor refulate din care, la un moment dat, va trebui să te trezești și să te confrunți cu banalitatea degradantă.

Toți vom ajunge, poate, cîndva în pielea personajelor pe care autorul le prinde cu atîta naturalețe în rețeaua povestirilor sale.

Autoportretul personajului principal dezvăluie mai degrabă un antierou, un snob vanitos, cu excentricităţi old school, cu reflecţii uneori clişeistice, alteori ironice şi autoironice.

„Vede” mai mult decît ochiul uman, dar nu îndrăznește să trieze ceea ce vede, să pună în lumină doar anumite lucruri din imensul ansamblu rezultat în urma scanării.

Deși pretinde că înfățișează confesiunile unui stoic, romanul revelează un Maiorescu profund uman, care a trăit sub „negațiune” și „abnegațiune”.

Complexul cu pricina, barierele şi captivitatea care decurg de aici alcătuiesc în percepţia bietei femei un veritabil dinozaur lingvistic.

Am pomenit de distopie fiindcă exact asta e romanul lui Radu Vancu, în esență, un Paradis pe dos, un infern dantesc ajustat cu evenimente recente.

Cred că nu e atît de important unde ne naştem..., mai ales în România, unde foarte puţini se pot lăuda cu faptul că ar fi la a treia generaţie de intelectuali.

Problema specifică fiecărui autor de proză scurtă este să facă în așa fel ca acțiunea să releve cît mai mult posibil din misterul existenței.

Gabriel Păun este activist de mediu laureat ONU cu distincția Champion of the Earth.

Sînt cîțiva dintre cei care au abordat, cu mai multă sau mai puțină fantezie, utopia/distopia ca proiecție imaginară a prozei lor.

Granițele dintre rolurile de gen, aparente și în fond elastice, sînt și ele acolo, împreună cu ceea ce, foarte greu observabil fiind, e totuși întotdeauna determinant și decisiv.

Nu degeaba perioada în care se petrec majoritar evenimentele din roman e numită „anul Orwell”.