Puține teme se regăsesc în literatură cu aceeași consecvență precum cea a călătoriei. O întîlnim atît în ficțiune, cît și în biografiile scriitorilor, sub forma unor plecări entuziaste sau forțate, aventuroase ori pragmatice. Înainte însă ca drumul să înceapă, orice plecare ridică aceeași întrebare: ce iei cu tine? Bagajul anticipează nu numai itinerarul, ci și felul de a fi al călătorului. Rupți de peisajul cotidian și de ritmul rutinei, autori și personaje își reconfigurează raportul cu sine și cu locul lor de origine, iar traseul parcurs ajunge să cartografieze deopotrivă lumile exterioare și universurile lor interioare.
În literatura română, desprinderea de spațiul familiar ia forme diverse: drum de studii, de inițiere, de calfă, călătorie matrimonială, exil voluntar ori politic, voiaj romantic de descoperire, vacanță, retragere de creație, fugă și multe altele. Fiecărei experiențe a plecării îi corespunde un anumit tip de bagaj, iar obiectele, proviziile, nevoile, temerile și aspirațiile celor care pornesc la drum depun mărturie despre personalitatea lor și despre epoca în care trăiesc.
Bagajele pot fi fantastice, ca în cazul traistei cu care umblă Ivan Turbincă, sau cît se poate de concrete, ca în Amintiri din copilărie, unde Nică, în drum spre Pipirig și apoi spre școala de la Broșteni, poartă în „tărnițile și desagii de pe cai” „o sarică ghițoasă de Cașina”, costițe de porc afumate și cîrnați fripți. Ele pot fi opulente, asemenea celor ale Chiriței, care sosește la Iași pentru a-și mărita fetele încărcată cu sipete, cutii și bonete, sau se pot reduce la esențial, ca în cazul Vitoriei Lipan, care pornește în căutarea lui Nechifor luînd cu ea straie de schimb, merinde și pușca, iar pe Gheorghiță cu baltagul. Oricare ar fi rolul lor practic, toate aceste elemente de recuzită funcționează și ca indicii ale construcției personajelor și ale evoluției epice.
Începuturile literaturii și culturii române moderne coincid cu deschiderea către Occident a generației pașoptiste, ai cărei reprezentanți intră în contact cu marile centre europene prin studii, misiuni diplomatice sau călătorii. Pe de o parte, experiența alterității stimulează apetența pentru spațiile îndepărtate, iar pe de altă parte, întărește interesul pentru revalorizarea fondului autohton: peisajul local, istoria ținuturilor, folclorul – recunoscute în programul Daciei literare ca factori de identitate națională.
Tributară mai curînd Memoriei decît Imaginației, conform pertinentei observații a lui Mihai Zamfir, literatura pașoptistă impune însemnările de călătorie ca gen de sine stătător. Dimitrie Bolintineanu, Nicolae Filimon sau Vasile Alecsandri sînt doar cîțiva dintre cei care își pun amprenta asupra speciei.
Fiu de boier, om politic și diplomat, ulterior ministru plenipotențiar la Paris, Vasile Alecsandri este unul dintre marii voiajori privilegiați ai secolului al XIX-lea. Dotat cu cufere pe măsura rangului, „bardul de la Mircești” întreprinde numeroase călătorii prin Europa și Orient. În Italia, la Veneția, trăiește idila cu Elena Negri, care se stinge din viață în drumul de întoarcere spre țară. Ajunge în Imperiul Habsburgic și în Orientul otoman, în Atena și în Insulele Ionice, în Spania, de unde pornește spre Paris avîndu-l ca însoțitor pe Prosper Mérimée, în Londra, Crimeea, chiar și pe continentul african.
Ocolite nu sînt nici ținuturile autohtone. În O primblare la munți, trei tineri pornesc spre mănăstirea Pîngărați, avînd drept provizii „doi harbuji groși ca cei de Bender și o pungă mare plină de tutun”. Deși nu-și îndeplinesc planul de a vedea portretul lui Alexandru Lăpușneanul și de a urca pe Ceahlău, drumul se dovedește mai important decît destinația, căci le scoate în cale povești romantice și le prilejuiește întîlnirea cu doina, devenită marcă definitorie a liricii alecsandrine.
Spirit practic, așa cum reiese din jurnal, Titu Maiorescu își organizează vacanțele de vară petrecute în străinătate alături de Ana Rosetti cu o atenție contabilicească. Criticul de la Junimea stabilește reguli de drum, decide cine asistă la facerea bagajelor, ce cufăr se ia, cît bacșiș se dă, cîte țigări trebuie cumpărate și de unde. Însemnările sale înregistrează locurile vizitate, dar și temperaturile, cheltuielile ori cumpărăturile.
În contrapartidă, contextul călătoriei ni-l prezintă pe Eminescu mai degrabă boem decît disciplinat. În poemul „Din Berlin la Potsdam“, pasagerul care urcă într-un vagon de clasa a treia cu „un taler și doi groși” se mulțumește cu cîteva lucruri: un șip de Kümmel, o bucată de pastramă, o pipă și un volum de Schopenhauer ținut sub braț. Ce contează însă cu adevărat este compania: blonda și binedispusa Milly, „cu ochi albaștri, buze roși”.
Surprinse în plimbări feroviare sînt și personajele lui I.L. Caragiale. La rîndul său, autorul lor se află adesea în deplasare, fugind din Bucureștiul canicular și trimițînd misive din locurile prin care trece. Autoexilat la Berlin din 1905, vizitează tîrguri, ajunge frecvent la Leipzig, unde poartă cu el cărți, „bonboane bune de la Budapesta” ori „salami unguresc” pentru prietenul Paul Zarifopol, și merge la concerte. Sensibil la capriciile vremii, asemenea lui Alecsandri, care iarna se retrage la gura sobei, Caragiale evită registrul romantic al călătoriei. „Sătul de frumusețile naturii”, după ploi care l-au pătruns „pînă la măduva oaselor”, declară că e nerăbdător să revină în „atelierul” din Berlin, la halatul de lucru și la „zupele” Emmei, „musa inspiratoare”. Altă dată, după o zi petrecută pe țărmul Balticii, conchide cu umor că motivul pentru care marea e sărată este pentru că „e plină de heringi”.
De altfel, Caragiale este și autorul uneia dintre cele mai „sărate” povestiri din literatura română. Centrată în jurul unui bagaj cu totul neobișnuit, „Pastramă trufanda“ transpune o istorie de circulație orală, avîndu-i ca protagoniști pe evreul Aron și pe turcul Iusuf. Aron îi încredințează lui Iusuf un sac cu pastramă pentru a-l transporta în Pămîntul Sfînt, însă turcul îl consumă pe drum, fără să bănuiască că fusese pregătită din trupul tatălui lui Aron.
Dacă în tinerețe plecarea la Berlin îl incita la mondenități și aventuri amoroase, iar bagajul îi era alcătuit din ținută aleasă, la maturitate Mateiu Caragiale schimbă registrul afectiv al călătorului. Nu însă și optica: deși în scrisorile trimise Maricăi din Italia tonul este mult mai așezat, descriind expresiv peisaje în diferite gradații melancolice și evocînd temperamente, pe lîngă cheltuielile atent gospodărite, el nu pierde din vedere stilul, luxul vestimentar al oamenilor și calitatea mătăsii.
Pentru Max Blecher, bolnav de morbul lui Pott și imobilizat la pat, călătoria se derulează mai degrabă în imaginație, prin poveștile altora, citite sau ascultate la radio. Într-o scrisoare din 19 iulie 1935, adresată lui Geo și Elisabetei Bogza, autorul Întîmplărilor în irealitatea imediată regretă că nu mai poate reveni la mare și evocă sejururile petrecute la Carmen Sylva și la Berck, compensîndu-și absența prin recent achiziționatul aparat de radio „Columbia”, care îi aduce vești despre vremea din Balcic, unde cei doi prieteni ai săi se află în vacanță. Cînd, însă, nevoit să se deplaseze la spital, Blecher circulă într-un vagon special atașat trenului, bagaj de călătorie pare să-i fie chiar propriul trup.
Mihail Sebastian iubește de asemenea Balcicul, dar mai ales schiul, iar ieșirile din București coincid adesea cu perioade de creație literară intensă. Din geanta lui de voiaj nu lipsesc niciodată jurnalul, cărțile și manuscrisele la care lucrează. Vacanța de vară a anului 1939, petrecută la Stîna de Vale, stă sub semnul apropierii războiului, al intensificării antisemitismului și al efortului de a duce la capăt romanul Accidentul. Tensiunea transpare încă din scena plecării, cînd consemnează în jurnal că n-a „plecat”, ci a „fugit”. Împachetat în grabă, cu valizele prost închise, cu pardesiul și fulgarinul fluturîndu-i în urmă, aleargă spre gară și urcă în tren în ultima clipă, în timp ce hamalii îi adună lucrurile pierdute în goană, unul aducîndu-i o mănușă, altul pe cealaltă...
Pentru Cioran, care de asemenea pleacă cu cărți în bagaj, plimbarea este un bun antidepresiv. Ninsoarea îi proiectează copilăria lipsită de griji, peisajele marine îi sporesc predispoziția contemplativă. Aflat la Talamanca, la 24 august 1966 notează: „Merg o ultimă oară să contemplu moara de vînt în asfințit. Nimeni în jur. Linişte. Cerul și marea. Ibiza în față. Am fredonat lăuntric tînguiri ungurești, care-mi par potrivite cu orice peisaj. A trăi departe de Mediterana este o eroare. Cum am putut îmbrățișa atîta timp prejudecata Nordului? Toate nefericirile, să zicem decepțiile, îmi vin de la ea”.
Marcați de navetă, de adaptarea de la sat la oraș și de repartizările profesionale, eroii și scriitorii perioadei comuniste călătoresc mai ales „în curțile lor interioare”. Mai degrabă energii decît corpuri, personajele lui Mircea Nedelciu sînt mereu în mișcare. Devenite mici forumuri, societăți la scară redusă, trenurile și autobuzele transportă protagoniști care au în buzunare sau în bagaje caiete de însemnări ori aparate de fotografiat. Ghid interpret de limba franceză o bună parte a vieții, Mircea Nedelciu își poartă și el, dintr-un oraș în altul, prin autocare cu turiști străini și camere de hotel, carnetele de note și mașina de scris Olivetti. Mai tîrziu, reportofonul, prin care înregistrează voci, replici și dialoguri, și fotografii, toate topite ulterior în proză.
Haine, provizii și obiecte de uz zilnic, jurnale, manuscrise, agende și cărți – bagajele eroilor și ale scriitorilor lor se revelează ca adevărate mărturii de istorie culturală, apte să reconstituie atît culoarea unei epoci, cît și sensibilitatea celor care au trăit-o și au imaginat-o.
Iuliana Miu este critic și cercetător literar. Cea mai recentă carte publicată: Mircea Nedelciu. Un personaj principal, Editura Muzeul Literaturii Române, 2025.
Foto Mircea Nedelciu și Gheorghe Crăciun, spre Munții Făgăraș,1971: Arhiva George Cardaș
