Am ajuns, după o lungă absență, la casa bunicilor din Mateești, Vîlcea. Timpul era limitat și de-abia puteam să aerisesc, să scutur cîteva pături și să tai iarba din curte. Un vecin mi-a spus: „Am ajuns și eu ca «Domnul Doctor», merg greu și nu mai pot alerga pe dealuri. Dar ce om a fost, pe cîți din sat i-a ajutat!”. Recent, un necunoscut care s-a dovedit a fi un fost coleg de liceu și-a amintit de „Doamna Profesoară”: „Mi-a dat primul 4 din viață, la franceză. După aia, m-am apucat să învăț serios”. Tata a salvat destule vieți cît să populeze un sat mai răsărit, iar mama a dat numai note pe merit. Amintirile altora și ale noastre, intersectate pe undeva, sînt singurele certitudini referitoare la cei dispăruți, asta în condițiile în care lucrurile rămase după ei se degradează, se împuținează și pier. O bibliotecă și cîteva caiete, linguri și căni favorite, o colecție de vase de ceramică tradițională, scule de pescuit, cam așa arată în „vestigii” viața unui om.
Ambii părinți și-au început cariera la țară, acolo unde am copilărit și eu, pentru a ne muta într-un oraș mic și fermecător în griul anilor ’80. Fabrica de aluminiu acoperea orașul cu fum, însă în centrul vechi se găseau bragă și înghețată albaneză, un cinematograf unde rulau numai filme alb-negru și vechi case senioriale. Un oraș comunist-muncitoresc, cu tușe de Belle Époque. Originile lor erau un amestec de preoți, hangii, țărani, muncitori și aristocrați din alte vremuri, însă de la ei le-a rămas obiceiul de a nu lua șpagă, lucru destul de eroic într-o societate schizoidă ca aceea național-comunistă. Tata, chirurg, își cususe buzunarele de la halat. Am trăit într-o sărăcie boemă, cu cărți și discuri de vinil, călătorii la mînăstiri și muzee de prin țară, mers la rîu și vizite cu apă rece și dulceață. Cartela de pîine mi-o amintesc roasă de purtat prin buzunare, cu x-uri pentru zilele în care se stătuse la coadă. Prin fini și rude îndepărtate veneau uneori pachete cu legume de la Mateești.
Destul de recent, cît să mai fie amintiți de foști pacienți și elevi, ai mei au murit amîndoi. Pe patul unei clinici de îngrijire paliativă, aflînd că nu mai poate călători la Mateești, tatăl meu a răspuns în germană: „Jawohl, Herr Kommandant!”. O replică de film, cu siguranță. În ultimii ani luptase cu norii demenței învățînd limba turcă. Și asta o formă subtilă de umor. Mama, la cîteva zile după ce ne întorceam la ultima ședință de tratament și vorbiserăm de una, de alta, în mașină, în traficul din centrul Bucureștiului, mi-a întins o foaie: „Uite, aici am scris ce trebuie să faci pentru înmormîntare. A fost viață!”. Apoi am cîntat, ca în copilărie, En passant par la Lorraine.
Grégory Delaplace, un antropolog francez de la École Pratique des Hautes Études, vorbește despre imperativul de a uita. Exemplul de la care pleacă este cel al unor comunități din Mongolia, care aleg să își lase morții pe cîmp, să se descompună și să se integreze natural în lume. Deși o excepție, căci peste tot celor dispăruți relativ recent le sînt îngrijite mormintele și le sînt păstrate referințe fizice în familie, imperativul de a uita s-a aplicat, din motive practice și cît se poate de concret, în Singapore. De prin anii ’70 ai secolului trecut, toate cimitirele au fost închise și transformate în grădini, din care numai cîte un colț mai păstrează pietre tombale sau columbarele în care se depozitează cenușa, doar într-o manieră simbolică. Cimitirul Bidadari din cartierul Potong Pasir, spre exemplu, a fost treptat micșorat și reamenajat, pînă cînd în locul lui s-a ridicat un cartier rezidențial, cu nimic deosebit de cele din vecinătate. Numele a fost schimbat și el. Pe vremea cînd am ajuns acolo, era o junglă cu alei, monumentele funerare fuseseră deja strînse. Ca și cînd locul morților ar fi fost luat, la propriu, de cei vii.
Am trăit optsprezece ani în Asia. Și singura promisiune pe care le-am făcut-o alor mei a fost aceea de a mă întoarce și am respectat-o. Poate că Herodot are dreptate și e imposibil să cunoaștem adevărata valoare a unui om în timpul vieții. Și doar moartea ne poate oferi viziunea de ansamblu asupra ei.
Tudor Vlădescu este cercetător asociat la Institutul de Cercetare Făgăraș.
Credit foto: Wikimedia Commons
