„Cîte limbi străine știi?” Asta a fost întrebarea la aproape fiecare interviu de job, de cînd m-am reîntors în țară. „Nici una”, răspundeam fără ezitare. „Cum așa? Ai predat în Asia atîta timp, în limba engleză.” Și atunci explicam cum o limbă învățată și folosită nu mai are cum să fie străină. Poate fi maternă 2 sau paternă 1, după preferințe și circumstanțe. Dar străină, doar dacă nu o mai folosești și începi să o uiți.
În adolescență, cînd citeam Vorbește, memorie! am reținut un pasaj. Pentru autorul acelui text memorialistic, pîinea reală era proiectată pe circumvoluțiunile cerebrale simultan prin trei cuvinte diferite: hleb, pain și bread. Trei lumi într-una singură. Suna ca o promoție de supermarket, ceea ce și era, de fapt, căci cuvintele circulă ca banii, după cum spunea Miron Costin. Și cu cît ai un portofoliu financiar mai diversificat, cu atît ești mai ferit de faliment, cum zice orice expert contabil.
Ar fi trebuit să mă aștept ca acele interviuri, de după întoarcerea din Asia, să nu dea rezultate. Auzisem de absolvenți de facultăți faimoase din străinătate sau de posesori de doctorate duble și post-docuri serioase care se loviseră de același termen fioros, „supracalificare”, un mod elegant de a refuza o aplicație încă din stadiul de selecție a CV-urilor. Am realizat că singura alternativă pe care o aveau cei care nu intraseră „în sistem” pînă în pandemie era să ascundă o parte din experiența academică dobîndită, pentru a putea obține un job corporatist. Sistemul poate să ierte, însă nu poate să uite. Profesorul Vintilă Mihăilescu etichetase cu un singur cuvînt situația mea și a celor ca mine: venetic. Avea dreptate, însă eu l-aș fi scris venetique.
În odiseea reîntoarcerii, care începuse să semene foarte mult cu finalul basmului meu favorit, Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte, am dat și examene de limbă străină, pentru verificare. Nu au contat foarte mult, chiar dacă aveam punctaje foarte bune. Ceea ce mă uimea, însă, era presupoziția generală că cei ce declară că au o limbă maternă sînt experți în limba respectivă. Verificată și în cazul meu, și în al colegilor din diverse job-uri, testul acestei probe era mereu același: fals absolut.
Am fost surprins, după ce am făcut o traducere din engleză în română, să observ că în afară de literele mîncate din greșeală, programul de corectare automată a textului îmi dovedea că regresasem destul de mult în cunoștințele de gramatică română. Căpșunile din grădina de la țară deveniseră „căpșune” la supermarket, de exemplu. Mîncam în mod repetat cîte o prepoziție, adăugam cîte o literă în conjugarea unor verbe. Cel puțin nu făceam dezacorduri. Dar șocul a fost destul de mare. Noroc cu niște manuale de școală generală găsite prin casă, cu DEX-ul și DOOM-ul. Old school. M-am reapucat să reînvăț limba română, printre picături, atins un pic de panică. Nu mi-a luat mult să îmi dau seama că metoda de învățare a limbii române în școli a rămas la fel de lipsită de legătură cu limba vorbită. Am abandonat metoda tradițională cînd mi-am dat seama că nu am nici o șansă să văd nici obiele și nici dîrlogi în drumul pînă la serviciu.
A trebuit să regîndesc campania de reînvățare a limbii române, în noile circumstanțe. Cum lumea pe care am găsit-o era pe undeva asemănătoare celei pe care o părăsisem cu douăzeci de ani în urmă, însă era alta, m-am gîndit că o bună metodă de a învăța limba română de astăzi ar fi cea clasică romană: adică prin tabula rasa. De la zero. Însă faptul că eram vorbitor de română deja însemna că furam startul, așa că am decis să intermediez acest proces de reînvățare printr-o limbă complet nouă. Prima pe listă a fost o limbă moartă, ba chiar foarte moartă, anume sumeriana. Pînă să ajung la subtilități gramaticale mi-am dat seama că în sumeriană nu există conceptul de „libertate”, moment în care m-am enervat un pic. Apoi m-am liniștit. Poate că nici în română sau engleză nu există, cu adevărat, iar sumerienii, primii utilizatori de limbă scrisă într-o societate organizată pe principiile unei civilizații cu un instrumentar instituțional complet, aveau dreptate. Fără să dezbat prea mult dileme de filozofia limbajului, am trecut la următoarea limbă de pe listă.
În limba chineză, termenul „libertate” este definit prin două caractere. Primul reprezintă proprietatea, apartenența, iar al doilea proveniența. Transcris fonetic ziyou, termenul are o etimologie destul de veche, ambele caractere fiind deja folosite în timpul dinastiei Zhou, acum trei mii de ani. Cel dintîi caracter apare, în formele lui timpurii, ca o reprezentare a unui nas. Explicabil, căci ce altceva este mai puțin înșelător decît propriul nostru simț olfactiv, cel puțin atunci cînd e vorba de mirosuri respingătoare? Nasul este al nostru și nimeni nu ni-l poate lua. Excepțiile rămîn excepții. Al doilea caracter reprezintă o plantă care tocmai înmugurește, fiind reprezentată într-o glastră. Un mugure, probabil o floare. Ceva foarte proaspăt, ceva care crește, căci plantele cresc din pămînt. Un chinez bătrîn, dar și unul tînăr, ar fi putut deduce ce vrea să spună un nas și un boboc de floare: cît timp nu muncești fără încetare sau zaci legat de mîini într-o pivniță, poți să te bucuri de parfumul unei flori. Libertatea era definită ca negarea prizonieratului, lucru comun într-o societate sclavagistă clasică.
Libertatea chinezească veche nu era legată de bani, vacanțe, timp liber, nici măcar de idei. Libertatea era posibilitatea contactului senzorial cu lumea. Atît. Fermecat de această descoperire, am hotărît să reînvăț româna prin intermediul etimologiilor chinezești. Îmi doresc succes!
Tudor Vlădescu este filolog.
Credit foto: Wikimedia Commons
