Broasca la cuptor

Undeva pe la capătul străzii Upper Serangoon din Singapore există un restaurant numit Hong Chang, faimos pentru o tocăniță din carne de broască, un pic iute și cu mult sos de soia, cu un bol de orez alături, evident. Știam despre acest fel de mîncare de la tatăl meu, care îmi povestea despre maeștrii bucătari de la țară, de fapt țărani obișnuiți, care știau ce fel de batraciene să recolteze, de unde să le adune și mai ales în ce perioade ale anului. O tradiție culinară oltenească pierdută, ca multe altele, regăsită într-un hub financiar cosmopolit din sud-estul Asiei. Din vasul de lut tradițional, acel preparat îmi vorbea, ca un text, și îmi amintea de teoria secondarului a lui Virgil Nemoianu, citită demult, în facultate: supraviețuirea intelectuală prin afundarea în literatură și discurs antropologic. Această teorie fusese aplicată de părinții mei în perioada comunistă, cînd cărțile și albumele de artă erau singura cale de evaziune din Epoca de Aur de la televizor și din ședințele de partid. O aplicam și eu atunci, înainte de pandemie, după ani de viață în străinătate.

Cu mult mai devreme, pe la începutul anilor ’90, o școală din Slatina a organizat o excursie în Franța pentru elevii de liceu. Motivul real era o călătorie a directorului, care voia să își cumpere o mașină nouă, însă spiritul acelor vremuri de entuziasm exploratoriu de după deschiderea granițelor, acela al înfrățirii cu licee și orașe din Occident, a fost suficient de puternic să ne pună pe drumuri timp de o săptămînă. Ceea ce numeam atunci „lumea liberă” ne era cunoscut de la posturi de radio ilegale în comunism, din filme pe casete VHS, dar mai ales din cărți. Toți vorbeam franceză, inclusiv șoferul, care deprinsese din călătoriile după ajutoare că orice întrebare pe care nu o înțelegea putea fi rezolvată cu o referință la un stativ pentru transportat marfă voluminoasă: „je parle un peu”. Pînă să ajungem la Bourges, capitala departamentului Cher, am trecut prin Ungaria, unde am respirat aerul curat al satelor niciodată colectivizate, apoi prin Germania, unde ne-am stricat la stomac după ce încercaserăm toate aromele de înghețată disponibile. În centrul geografic al Franței am descoperit că există cu adevărat catedrale și castele și entuziasmul a fost atît de mare încît o colegă, Angela, a căzut doborîtă de emoție pe un scaun și a spus, între coloanele dantelate ale unei abații cisterciene din Noirlac, prin care se vedea o curte interioară plină cu trandafiri, că ea nu mai vrea să plece și că vrea să rămînă acolo tot restul vieții. Ghidul a reacționat imediat: „Imposibil. Mînăstirea a fost desființată în timpul Revoluției Franceze”.

Călătoria a continuat. La Bourges am intrat în catedrală în timpul unei ceremonii de înmormîntare. Toți cei prezenți ascultau sobri cuvintele preotului, spuse cu o voce caldă, însă amplificate maiestuos de pereții colosali ai catedralei gotice. Angela, venită mai tîrziu, nu știa ce se întîmplă și în momentul cînd și-a dat seama unde am nimerit s-a așezat pe o bancă și a început să plîngă amarnic. Totul ar fi putut să degenereze, căci participanții la înmormîntare au început să întrebe dacă nu cumva mai exista un membru al familiei de care nu știau ei. A trebuit să plecăm rapid, cu Angela care încă mai suspina după o persoană pe care nu o cunoscuse niciodată.

Fără să purtăm ișlic și șalvari, toți ne simțeam persani, ca în Montesquieu. Recunoșteam în Paris, unde am ajuns inevitabil după cîteva zile, un București pe steroizi. Plimbările prin Cartierul Latin sau Montparnasse erau făcute fără hartă, căci știam întretăierile marilor bulevarde din Balzac, Hugo sau Hemingway. Asta nu ne oprea să trecem sensul giratoriu către Arcul de Triumf în plin trafic, printre mașini care claxonau, deși pasajul subteran era marcat cu săgeți clare, viu colorate. Am căutat mult timp o explicație pentru acest comportament și am găsit-o în atracția oarbă către centru, către lumină, către libertate, toate motivate de un entuziasm astăzi pierdut.

În Cotswalds, un sat aflat la jumătatea distanței dintre Stroud și Cirencester, mi s-a spus că mă aflu în adevărata Anglie. Ajunsesem acolo fiind distribuit de o agenție de plasament al bursierilor europeni, de data asta. Într-adevăr, mă aflam într-un peisaj din Remains of the Day a lui Kazuo Ishiguro, într-o zonă cu ferme izolate între pîlcuri de pădure și pajiști, cu un canal industrial dezafectat, însă atent întreținut, cu foste ateliere sau bisericuțe transformate în locuințe cochete și mai ales cu faimoasele și mereu animatele pub-uri. Eram în ultima redută a Angliei pe care o cunoscusem din Jane Austen sau Emily Brontë, Anglia profundă. Pentru colegii de catedră din școala primară în care lucram eram o curiozitate amuzantă, căci foloseam „spectacles” în loc de „glasses” pentru ochelari într-o curioasă limbă livrescă pe care o mai foloseau, rar, doar bunicii lor. Aveam să lepăd acea crisalidă curînd, însă în acea perioadă, în care încă mă opream în fața bisericilor normande sau a oficiilor poștale cu cabină telefonică roșie, s-au sfătuit să mă inițieze în spiritul britanic și m-au invitat la masă. Alegerea restaurantului nu a fost întîmplătoare: Tudor Tandoori. Acesta se afla într-o casă în stilul secolului al XVI-lea, cu un etaj, ziduri albe întretăiate de bîrne negre, datînd de pe vremea lui Henric al VIII-lea și cunoscut sub numele de stil arhitectonic Tudor. Se întîmpla însă ca acel restaurant să fie indian, cu un cuptor tradițional în care se preparau naan, un fel de lipii, și pe care se gătea tikka, un fel de tocăniță. Gluma a fost bună. Am rîs politicos, iar colegii mi-au spus că adevărata bucătărie britanică era reprezentată, în Cotswalds, de un fel de mîncare mai puțin obișnuit: o plăcintă cu cîrnăciori numită „Toad in the hole”. Sau, în traducere, broască la cuptor.

Tudor Vlădescu este filolog și a predat predat la Culinary Institute of America din Singapore.

Credit foto Cotswalds: Wikimedia Commons