Din clipa în care am intrat în catedra unei școli primare din Anglia, în care ajunsesem ca învățător-ajutor, am început să observ lucruri diferite față de ce învățasem în România. Asta era și ideea, căci bursa avea ca obiectiv „schimbul de experiență”, și un proaspăt absolvent britanic urma, simultan, același traiect în țara din care tocmai plecasem. Copii de nouă ani învățau despre zeii greci și civilizația egipteană făcînd proiecte, ceea ce pentru mine era o noutate căreia a trebuit să mă adaptez din mers. Toate lecțiile de istorie la care asistasem în școala românească urmau aceeași cale bătătorită și la alte materii: profesorul vorbește, elevul scrie tot, apoi profesorul ascultă sau dă lucrare de control. Rezultatul? Un „bagaj de cunoștințe”. Cu cît mai „vast”, cu atît mai bine, teoretic. La vremea aceea, trăiam în literatură, căci peisajele și manierele pe care le observam în acel colț de Cotswalds confirmau ceea ce citisem din Jane Austen și Kazuo Ishiguro. Ce nu înțelegeam era cum poți „preda” o materie altfel decît prin prelegeri și teste. Adică elevilor din Anglia nu li se cerea să știe tot sau cît mai mult posibil. Materialul de curs includea lecturi, prezentări, filme, iar mai mult de jumătate din oră părea mai degrabă o pauză, căci elevii se jucau, desenau, construiau chestii sau făceau puzzle-uri. Șocant. Cînd am fost întrebat, în catedră, ce mi se pare deosebit în Anglia față de România am putut spune doar atît: „Norii sînt foarte jos aici”.
În catedră se organizase, după ore, un bufet suedez de bun-venit pentru mine. Profesorii sărbătoreau venirea unui necunoscut în rîndul lor. Nu era de mirare că răspunsurile mele erau laconice și pe lîngă subiect. Noii colegi înțelegeau, însă, și asta. Directorul s-a hotărît să îmi țină, însă, un mic discurs de integrare, scurt și la obiect. Să o iau ușor, căci știe cum este să fii într-un loc străin. Să observ la început, însă să știu că acolo lucrurile funcționează ca pe o ambarcațiune: fiecare avea postul lui, iar o greșeală a unuia reprezenta un dezastru pentru toți. Dacă un profesor se poartă rău cu un student, faima școlii „se duce pe apa sîmbetei”, în traducere românească. Am prins ocazia să îi spun că știam de discursul Amiralului Nelson și m-am bucurat că bagajul meu de cunoștințe nu era nefolositor. A zîmbit și a spus: „Da, doar că aici nu sîntem înainte de Bătălia de la Trafalgar”.
Cum ajunsesem la gazdă cu cîteva ore înainte de prima zi de activitate, în viul nopții, drumul de la școală la bungalow-ul în care mi se alocase o cameră a fost mai lung decît mă așteptam. Mă tot întrebam cum pot copiii să învețe ceva din moment ce sînt lăsați să aleagă ce le place, întocmai bufetului suedez la care tocmai participasem în premieră. Fără nici un răspuns și cu ochii cîrpiți de nesomn, am ajuns acasă și am început să îmi despachetez bagajul pe care eu însumi îl făcusem cu o zi înainte. Și atunci mi-am dat seama că lucrurile pe care le pusesem în geamantan erau ale mele, alese de mine. Jane Austen și Kazuo Ishiguro, în engleză, evident, casete cu Dire Straits și colinde, mănuși de schi și costume de baie. După modelul lui Tartarin din Tarascon din poveștile lui Alphonse Daudet, una din cărțile mele favorite din copilărie, împachetasem inutilități și proiecte irealizabile, căci nici la schi nu aveam să merg și nici baie în ocean nu aveam să fac. Dar era bagajul meu și mă reprezenta. Cît despre „bagajul de cunoștințe” din școala în care fusesem format, însă, lucrurile stăteau mult mai rău: fusese făcut de alții.
Aveam să predau istorie și civilizație în anii care au urmat. Viața casnică era subiectul meu preferat, și între reprezentările pe care le puneam în fața studenților se găseau scene de festin precum cele de pe Stindardul din Ur, o femeie care împachetează o pătură și o așază ordonat într-o ladă sau un sclav cu burtă mare și față schimonosită care cară un coș, o amforă și o cană, ambele din tradiția elenistică. Destul de rare, scenele de viață privată erau mult mai interesante decît poveștile mitologice sau propaganda politică, aceleași, în esență, cu cele din ziua de azi. Mi-a luat mult timp să mă pot elibera de metodologia prelegere-test-prelegere care îmi fusese inoculată în școală. Faptul că amintirile mele despre cursuri țineau exclusiv de excepțiile de la această practică bipolară m-a făcut să aplic dezinvolt învățarea prin joacă și alegere liberă în cazul studenților, așa cum făcusem cu pre-adolescenții. Iar cele mai mari surprize au venit de la întrebările relaxate ale unor parteneri de cercetare, nu ale unor elevi sîrguincioși. Cînd arătam o imagine a unui topor de piatră din Tanzania, vechi de mai bine de un milion de ani, pe care aveam ocazia să îl vedem în realitate, căci British Museum organizase o expoziție temporară în Singapore, unde predam atunci, studenții alegeau să scrie despre folosirea lui, alții despre fabricarea lui, însă cel mai spectaculos a fost cel care a întrebat despre felul în care a ajuns acolo. Din moment ce în zonă nu existau materiale din care fusese cioplit și este destul de greu să cari lucruri doar ținîndu-le în mînă, aveau oamenii preistorici bagaje? Habar n-am, am răspuns. Și nu mi-a fost rușine acolo, așa cum îmi fusese atunci cînd atinsesem mai demult limitele bagajului meu de cunoștințe în fața celor care făceau paradă cu lăzile lor de informații.
Tudor Vlădescu este filolog și profesor.
Credit foto: Wikimedia Commons
