
Nu că ar fi ceva cu totul nou, dar de ceva vreme mă amărăște tot mai tare o realitate. Merg la școală și mă străduiesc să-i apropii pe elevi de literatură. Să-i apropii de cultură. Să-i apropii de înțelegerea lor ca evoluție a receptării lumii și societăților. Să-i apropii de viață prin ele, cu spirit de discernămînt, cum zice Daniel Funeriu, ca să evităm clișeul gîndirii critice. Inclusiv prin educație media. Uneori mi se pare că reușesc. Alteori văd chipuri blazate, dezinteresate, aproape ostile.
Apoi arunc cîte o privire pe rețele. N-am decît Facebook și Instagram (rușine mie, dar TikTok îmi creează o stare de disconfort pe care prefer s-o evit, în ciuda recomandării președintelui Dan). Și acolo mă confrunt cu derizoriul și falsul în desăvîrșirea lor. Mă aflu în grupuri de grădinărit – o pasiune a mea mai nouă –, unde oameni cu case și grădini scriu într-un hal de neimaginat, mutilînd ortografia și sintaxa pînă la decesul lor. Îmi apar sumedenie de postări lipsite de consistență informativă, cel mai adesea fake-uri generate cu AI, care parazitează mințile miilor care le apreciază. Mi se derulează pe sub ochi curți pavate cu parchet, elefanți cu șase picioare, urși îmblînziți care mănîncă omletă cu stăpînii lor, căruțe trase de pinguini prin județele României.
Un ocean de ură și resentiment se cocoață apoi pe convingerea deținerii unui adevăr mai presus de cunoașterea factual-științifică. Zile întregi se dezbate dacă să ne ascundem în șanț sau sub pat. Și mă întreb: cum am ajuns aici și ce relevanță mai am eu cu poveștile mele despre literatură, cultură și educație media? Pentru că eu asta am făcut și acum zece ani, poate exact cu cei care intoxică și se intoxică astăzi cu aceste deșeuri aglomerate în munți peste tot pe unde te uiți. PISA? Aici e PISA dumneavoastră.
Zilele trecute am recitit cu elevii Sonetul CXXX al lui Shakespeare. E, între altele, o mică lecție de igienă a privirii. Poetul ia pe rînd convențiile prin care iubita era falsificată ca să poată fi admirată: ochii ei nu sînt stropi de soare, buzele nu sînt coral, obrajii nu sînt trandafiri, iar „draga mea e clar că-n țărnă calcă”. Și tocmai după ce o coboară din recuzita mincinoasă a idealizării spune că o socotește la fel de rară precum aceia care mint cînd compară.
Noi am făcut drumul invers. Nu mai suportăm lucrurile care calcă-n țărnă. Realitatea, dacă nu e spectaculoasă, monstruoasă, scandaloasă sau miraculoasă, nu mai produce suficientă excitație. O informație cu nuanțe și limite pierde în fața certitudinii totale. Nu mai falsificăm realitatea ca s-o facem mai frumoasă, ci ca să putem locui într-o supra-realitate fabricată, mai spectaculoasă și mai consolatoare decît lumea însăși.
Și nu cred că explicația este doar tehnologia. Algoritmii au găsit terenul pregătit. Am învățat să preferăm opinia faptului, indignarea explicației, apartenența verificării. Am transformat adevărul într-o chestiune de tabără: adevărat este ceea ce confirmă că ai mei au dreptate și ceilalți sînt răi, proști sau vînduți. Inteligența Artificială n-a creat această nevoie. Doar i-a dat o topografie fără capăt.
Poate că am predat prea mult analiza și prea puțin raportarea la realitate. Un elev poate recunoaște metafora, ironia și perspectiva narativă, poate lua 10 la un comentariu și, peste ani, poate distribui fără ezitare o fotografie imposibilă, crezînd că e adevărată sau folosind-o doar ca balast pentru a-și alimenta un ego slăbit cu o sută de like-uri. Am presupus că între competența școlară și discernămînt există o punte automată. Poate nu există.
De aceea, cînd văd rezultatele PISA invocate ca dovadă că „elevii de azi” nu mai știu să citească, mă uit și la adulții care îi înconjoară. La comentarii scrise ilizibil sau fără să fie citit articolul. La fotografii fabricate, luate drept documente. La certitudini construite din trei rînduri și un emoticon. Poate copiii nu au inventat lumea asta. Au găsit-o.
Shakespeare își lasă iubita să calce în țărnă. Noi parcă nu mai avem răbdare cu nimic care nu levitează. Adevărul a ajuns să ni se pară plictisitor.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
