Prof Viata Mea

S-au spus vorbe optimiste, de încurajare, de încredere, de sprijin. Ca întotdeauna la începutul de an școlar. Doar că, dincolo de ele, se simte în aer tensiunea unei polarizări pe care parcă niciodată nu am simțit-o atît de ascuțită.

Dacă te-ai îndoit vreodată de existența lui Dumnezeu, să știi că dovada o constituie faptul că încă funcționăm, că încă existăm, că încă nu am dispărut, pentru că nimic nu ne justifică, altfel, existența.

Dacă singura cale prin care îi facem pe elevi să învețe ceva este să-i amenințăm cu o notă, problema nu este numărul disciplinelor de examen. Problema este mentalitatea pe care școala însăși a ajuns s-o producă.

Profesorii vin după un an greu, după schimbări succesive, după creșterea normei și după încă o porție consistentă de birocrație. Și da, există cursuri proaste, repetitive, făcute doar pentru certificate.

Mai mult, între figurile mitului vorbește despre „cuantificarea calității”: tentația de a transforma calitatea în cantitate, ca să facem realitatea mai ușor de judecat.

Există printre noi oameni cu un nivel intelectual atît de scăzut, încît educația nu mai poate face nimic. Iar ei sînt majoritari.

Este cel mai mare sistem public, observa Arthur Suciu, deci orice tăiere făcută aici se vede imediat în cifre. Se vede bine în Excel, chiar dacă se vede rău, peste ani, în societate.

Înainte de a număra abaterile filmului de la textul lui Homer, poate că ar merita să numărăm adolescenții care vor ieși din sala de cinema întrebînd cine a fost, de fapt, Ulise.

Discuția despre mutarea examenelor mai devreme este, așadar, legitimă. Statul nu are dreptul să transforme lipsa infrastructurii într-un test suplimentar de voință.

Nici un copil nu are dreptul să-i sperie sau să-i rănească pe ceilalți. Dar protecția colectivului nu ar trebui să însemne evacuarea celui vulnerabil.

Nu sîntem singuri doar fiindcă nu mai știm să vorbim unii cu alții. Sîntem singuri și fiindcă am construit o lume care face apropierea dificilă.

Pentru copii, vacanța este una dintre ultimele forme serioase de libertate. Pentru părinți, însă, ea devine adesea o problemă de organizare: cine stă cu copilul, unde îl trimitem, cît îl lăsăm pe telefon, cîte teme are.

Profesorul a devenit, în imaginarul public, ținta perfectă. Destul de vizibil ca să fie acuzat, destul de vulnerabil ca să nu conteze.

Poate că, înainte să fim „pentru descentralizare”, ar trebui să știm ce sîntem dispuși să descentralizăm: puterea, răspunderea, banii, curriculum-ul, criteriile, curajul?

Copilul trebuie învățat să facă lucruri cu capul lui și cu mîinile lui, să ducă pînă la capăt o sarcină, să-și amîne plăcerea, să nu trăiască doar în funcție de impuls.

În această școală, autorii studiați în ultimii ani sînt contemporani. Îi aleg profesorii, iar la examen elevii primesc texte noi, la prima vedere. Contează competențele, nu conținuturile de istorie literară.

Îmi amintesc de Lolek și Bolek. Nu pentru că cei doi ar fi avut vreo vină în sindicalismul nostru școlar, ci pentru că situația pare un episod de desen animat mut.

La un moment dat a existat și o celebră comisie „de tăiat hîrtii”, care nu a ajuns nici ea prea departe în acțiunea sa declarat curajoasă.

Dacă noul aviz psihiatric va funcționa ca vechiul aviz psihologic, adică drept o hîrtie în plus la dosar, el nu va rezolva nimic.

Din frica aceasta se naște obediența: acceptăm formulări, amînări, promisiuni, comparații insultătoare, acceptăm să fim evaluați public de oameni care confundă vacanța elevilor cu concediul profesorilor și ora de curs cu întreaga muncă pedagogică.

Profesorul apare iarăși nu ca profesionist al cărui timp trebuie protejat pentru a produce educație de calitate, ci ca un rezervor de ore de administrat mai eficient.

Poate că problema nu e că profesorii nu sînt consecvenți. Poate că problema e că sistemul însuși nu mai permite consecvența fără costuri personale semnificative.

Dacă un elev, într-un exces de teribilism, consumă noaptea o cantitate de alcool suficientă pentru a-l duce în pragul comei, asta după ce profesorii însoțitori au adormit, responsabilitatea și răspunderea le revine tot acestor profesori.

Școala are destule neajunsuri. Dar una e critica lucidă și alta e disprețul devenit sport național. Dacă transformi profesorul în figură comică, nu poți apoi să îl chemi să repare fibra morală a societății.

Problema nu începe în clasa întîi, ci mult mai devreme și se prelungește mult mai tîrziu, în vieți de adulți rămași prizonieri în afara alfabetului.

Îl văd pe Stănică Rațiu ca pe un posibil influencer contemporan, care face podcast-uri despre masculinitate, „educînd” băieții.

Simulările devin un instrument de protest eficient: creează tensiune în sistem fără a bloca examenele propriu-zise.

Cînd un elev ajunge în Dubai, la Roma sau la Buenos Aires, nu face doar turism, ci adaugă straturi de înțelegere propriei identități.

A lăsa acest proces la discreția unor algoritmi care optimizează pentru engagement, nu pentru adevăr, mi se pare o formă de abandon.

Societatea actuală, neliniștită și grăbită, cere randament imediat. Vrea diplome care să garanteze posturi și salarii într-un interval predictibil.

Autoeducația este un lux. Un lux care presupune timp, resurse, modele, acces la informație, sprijin familial și, nu în ultimul rînd, un anumit tip de capital cultural.

Educația românească pare, de ani buni, un domeniu despre care toată lumea vorbește la modul general și pe care aproape nimeni nu-l asumă în concret.

„Ceaușescu n-a murit”, cum cîntă Ada Milea, nu pentru că ar mai bîntui instituțiile statului, ci pentru că încă bîntuie mințile.

VAR-ul nu judecă, nu creează sens, nu își asumă riscuri. Verifică. Confirmă sau infirmă o decizie deja luată.

Poezia devine astfel un obiect de analiză, nu o experiență. Or, istoric vorbind, poezia nu apare ca problemă. Apare ca trăire, ca ritm, ca formă de atenție.

Vrem programă cu dichis, Să facă omul deschis, Să le placă la copii, Să-i deprindă a citi.

Nu îmi amintesc să mai fi fost, între ultimii foarte mulți ani, unul atît de plin de evenimente și de schimbări în învățămînt ca acesta care tocmai se încheie. Este momentul bilanțului.

Privită astfel, întrebarea inițială capătă alt sens. Nu dacă putem renunța la teme, ci cum folosim orele de la clasă ca să nu transformăm absența temelor în absența competențelor.

Tocmai în ziua în care ar trebui să ne gîndim mai limpede la ce ne ține împreună, școala – locul unde încercăm zilnic să dăm sens ideii de comunitate – e închisă.

O rugăminte, o solicitare sau o amenințare se înscriu deja într-o zonă periculoasă: cea a limitării libertății de exprimare, ca să nu-i spun chiar cenzură.

Anunțul OCDE privind viitoarele testări PISA ar trebui să funcționeze ca un seismograf moral: nu pentru a ne speria, ci pentru a ne responsabiliza.

Aici e paradoxul: părintele care spune că se teme de bullying nu combate mecanismul bullying-ului, ci îl întărește.