Roxana Calinescu

În momentul de față fac un film care este despre sfîrșitul prezenței reale a actorilor în film, din cauza Inteligenței Artificiale.

„Înspăimîntătoarea dulceață a apartenenței”, care se referă la imposibilitatea de a pleca la oraș, de a face studii sau măcar de a lucra într-un loc mai bun.

Este o formă de teatru care documentează și dă glas comunităților.

Velica Panduru a creat decoruri și costume pentru mai bine de 80 de spectacole de teatru, film și operă.

Așadar, cronologic, prima întîlnire de neratat este cu expertul finlandez Ari Pokka.

Da, cu oameni aduși, cu tot tacîmul.

„Filmele nu trebuie să transmită mesaje. Dacă vrei mesaje, te duci matale la poștă”.

În mod ciudat, vara, Bucureștiul nu e foarte diferit de orașul în care am crescut cînd eram mică.

Drumul acesta surprinzător pentru cei din jurul meu, de la o facultate la alta, a fost presărat cu niște spectacole bune

Cînd am scris outline-ul filmului, am lucrat foarte mult ca să reuşim să avem o poveste credibilă care poate fi confundată cu realitatea

Între mine și Alice au existat cîteva lucruri în comun.

Un răspuns simplu ar fi: de întreaga comunitate, în interiorul căreia el face acest balet pe sîrmă, și de Gheorghiță.

Am citit cartea A fost ca-n filme: cea mai mare afacere a Securității ca pe un roman polițist.

Povestea pleacă din întrebări pe care Miruna și cu mine ni le-am pus, amîndoi fiind în ipostaze duble – și cea de copii (ai părinților noștri), și cea de părinți (ai copiilor noștri).

Faptul că din cînd în cînd filmez cu telefonul nu înseamnă că sînt director de imagine.

Fiecare face după cum simte. Unora le e greu, altora le e ușor.