Roxana Calinescu

Este un proces care uneori mă entuziasmează, dar mă și zdruncină emoțional. Sînt momente în care nu mai știu foarte clar unde se termină munca și unde încep celelalte aspecte ale vieții.

Neliniștile mamei legate de viitor exprimă gîndul că trauma se poate manifesta din nou, prin îmbolnăvirea fiicei sale. Așadar e un triunghi al Bermudelor fără sfîrșit, între trecut, prezent și viitor.

Emmanuelle Béart debutează pe marele ecran în Manon des Sources, în regia lui Claude Berri, interpretare care îi aduce premiul César pentru cea mai bună actriță în rol secundar.

Documentarea mea a venit mai ales prin diaspora și prin contactul direct, de viață, cu acest tip de istorii.

Două personaje are scurtmetrajul fără dialog Index, scris și regizat de Radu Muntean, și proiectat în premieră mondială în august la Festivalul Internațional de Film de la Locarno.

Relația personajului cu lumea în care trăiește și cu adulții din jurul ei, fie că sînt părinții, fie străini, are loc întotdeauna fragmentar, prin bucățele de informație pe care le aude din cînd în cînd.

Dacă managementul cultural nu este pasiunea sau sarcina mea principală, cred că este foarte bine să ai experiență în toate domeniile pe scena independentă.

A fost o mare surpriză să fim printre cei 16 finaliști din 2.700 de înscrieri, fiind o selecție la care nici nu am îndrăznit să visez.

Asta nu a făcut decît să mai contribuie cu un strat la poveste, dar și la violența vizuală de care vorbiți.

În momentul de față fac un film care este despre sfîrșitul prezenței reale a actorilor în film, din cauza Inteligenței Artificiale.

„Înspăimîntătoarea dulceață a apartenenței”, care se referă la imposibilitatea de a pleca la oraș, de a face studii sau măcar de a lucra într-un loc mai bun.

Este o formă de teatru care documentează și dă glas comunităților.

Velica Panduru a creat decoruri și costume pentru mai bine de 80 de spectacole de teatru, film și operă.

Așadar, cronologic, prima întîlnire de neratat este cu expertul finlandez Ari Pokka.

Da, cu oameni aduși, cu tot tacîmul.

„Filmele nu trebuie să transmită mesaje. Dacă vrei mesaje, te duci matale la poștă”.

În mod ciudat, vara, Bucureștiul nu e foarte diferit de orașul în care am crescut cînd eram mică.

Drumul acesta surprinzător pentru cei din jurul meu, de la o facultate la alta, a fost presărat cu niște spectacole bune

Cînd am scris outline-ul filmului, am lucrat foarte mult ca să reuşim să avem o poveste credibilă care poate fi confundată cu realitatea

Între mine și Alice au existat cîteva lucruri în comun.

Un răspuns simplu ar fi: de întreaga comunitate, în interiorul căreia el face acest balet pe sîrmă, și de Gheorghiță.

Am citit cartea A fost ca-n filme: cea mai mare afacere a Securității ca pe un roman polițist.

Povestea pleacă din întrebări pe care Miruna și cu mine ni le-am pus, amîndoi fiind în ipostaze duble – și cea de copii (ai părinților noștri), și cea de părinți (ai copiilor noștri).

Faptul că din cînd în cînd filmez cu telefonul nu înseamnă că sînt director de imagine.

Fiecare face după cum simte. Unora le e greu, altora le e ușor.