Într-o pădure neliniștitor de frumoasă, un ornitolog (Adrian Văncică) descoperă, printr-o cameră de supraveghere cu infraroșu, o creatură sălbatică (Alexandru Bumbariuc). Două personaje are scurtmetrajul fără dialog Index, scris și regizat de Radu Muntean, și proiectat în premieră mondială în august la Festivalul Internațional de Film de la Locarno, în secțiunea „Pardi di domani – Concorso d’Autore”. Index are un umor neobișnuit, la frontiera între realism și horror, și o expresivitate cinematografică novatoare, prin povestea în sine, tehnicile de filmare și colorizare și, mai ales, prin capacitatea de a surprinde. Am vorbit cu regizorul despre toate astea.
E știut că nu v-ați propus să fiți în ton cu ideologiile în filmele dvs. și să spuneți povești cinematografice în cheie politică sau socială. V-ați păstrat în mod natural libertatea de expresie abordînd subiecte care vă reprezintă. Ce vă atrage cînd începeți următorul film?
Eu cred că orice cineast autentic alege subiecte care-l interesează. Cei care aleg să facă filme angajate social sau ideologic, presupun c-o fac pentru că ceva îi mînă-n luptă în direcția aia. Dacă e să fiu mîndru de ceva în filmografia mea, e că fiecare film pe care l-am făcut mă reprezintă destul de fidel pe mine cel de-atunci. Și cred că asta e tot ce-ți poți dori. Să fii cinstit cu tine, să încerci să-ți iasă într-o mare măsură un film apropiat de ideile pe care le-ai avut în cap atunci cînd te-ai apucat de el și să faci în așa fel încît, la final, să nu poți da vina, pentru nereușite, decît pe tine. Altfel, cu toții ne schimbăm, eu nu mai sînt cel care făcea Boogie sau Hîrtia, nu le-aș mai face acum, dar înțeleg foarte bine de ce le-am făcut și nu-mi regret alegerile. Pînă și Furia, care a fost de la bun început un compromis și nu-l consider un film nici foarte personal, nici împlinit, cred că mă reprezintă pentru felul în care eram, la un pic sub 30 de ani.
Ce v-a preocupat cînd ați scris scenariul filmului Pînda care s-a numit ulterior Index?
Se-ntîmplă cam la fel de fiecare dată. Ceva mă atrage la un subiect pe care-l descopăr întîmplător (în cazul de față un making of al unui film despre planetă, în care un cercetător pîndea luni de zile, într-o coșmelie cît o toaletă ecologică, apariția unui leopard de zăpadă), îl las la macerat un timp și îl filmez atunci cînd îi găsesc o rezolvare și un context. Aici, m-a interesat să vorbesc despre amestecul inconfortabil și difuz de frică și curiozitate pe care-l avem în fața necunoscutului și despre cum misterul care rezultă are în fond la bază o hibă de comunicare. Un prieten mi-a spus după ce a văzut filmul că i s-a părut că e despre frica unui părinte de a pierde legătura cu propriul copil. Și e foarte posibil să aibă dreptate (deși nu m-am gîndit fix la asta cînd am scris scenariul filmului), pentru că ține tot de incapacitatea noastră, a părinților, de a ne pune în postura copiilor care, la adolescență, ne apar brusc ca niște creaturi misterioase.
.jpg)
E complicat să nu sifonezi emoții
Pînda sună foarte direct, e un cuvînt destul de explicit, în timp ce titlul final are mai multe sensuri. Este el o cheie spre ceea ce am putea înțelege mai bine în film?
În general, la începutul proiectelor nu mă preocupă prea mult titlul. Pînda e într-adevăr foarte generic. Eram sigur că o să-l schimb și nu m-am atașat de el. Index are legătură cu obsesia pentru îndosariere mentală pe care o avem mulți dintre noi. Ne place să controlăm totul în jurul nostru și să facem descoperiri mai mult pentru a ne confirma teoriile, să încercăm să punem situațiile pe care nu le putem înțelege în sertărașe, pentru a le putea gestiona.
De la Boogie, din 2008, l-ați distribuit pe Adrian Văncică în – dacă nu mă înșel – aproape toate filmele dvs. Are roluri în Un etaj mai jos, apoi în Marți, după Crăciun și în Alice T. Nu a jucat în Întregalde, dar în scurtmetrajul acesta el conduce toată povestea. Cît de solicitant a fost pentru amîndoi să lucrați la un film fără dialog, să experimentați un altfel de cinema?
A fost un cu totul altfel de lucru. În mod normal discut mult cu actorii, repetăm, argumentăm, încercăm să știm totul despre personaje, rafinăm nuanțele de dialog. În cazul ăsta, situația a fost atipică. Nu știm aproape nimic despre personaj, nici măcar în ce loc al lumii se află. Putem cel mult ghici ce face el acolo din acțiunile lui, dar și alea pot fi interpretabile de la un punct încolo. Am insistat ca Adrian (Văncică, nota red.) să încerce să fie personajul ornitologului fără să-și pună foarte multe întrebări, fără să vrea să demonstreze neapărat ceva, să obțină efecte. Trebuia să se limiteze la acțiunile simple ale omului ăluia din pădure. Ca actor, e foarte tentant să ai, în joc, anumite mici comentarii, uneori subtile, alteori evidente. E complicat să nu sifonezi emoții, ca pentru spectator. Tentația e mare, mai ales că Adrian e un actor obișnuit să obțină efecte, să joace cu publicul. Dar îl cunosc bine, știam că poate duce rolul fără probleme. A înțeles, a fost implicat și a intrat repede în convenție.
Pădurea în care ornitologul ajunge să nu caute doar păsări devine ca un cîmp de bătălie. Cum a fost să filmați o săptămînă exclusiv printre copaci?
Întîmpător sau nu, Index e al treilea film consecutiv pe care-l filmez în pădure, după Întregalde și David (documentarul de lungmetraj care, din păcate, n-a fost deocamdată văzut decît în cîteva festivaluri). Sînt un băiat crescut la oraș, care a descoperit pădurea relativ tîrziu. Îmi place, mă atrage, mi se pare vie și misterioasă. O tratez cîteodată ca pe un personaj, alteori ca pe un context, uneori devine aproape reflexul stării de spirit a personajelor. Am filmat patru zile într-un ritm extrem de intens, cu o echipă mică, mobilă și eficientă. A fost destul de hardcore, e un ritm pe care nu-l poți duce la lungmetraj în 25-30 de zile, dar în patru a funcționat. Genul ăla de experiență care te stoarce la maximum, dar e memorabilă și satisfăcătoare, sper eu, pentru toți oamenii din echipă.
Sînt impresionante mijloacele de studiu ale cercetătorului: raze infraroșii, camere video, stație de ascultare, masă de montaj. Cînd ați scris scenariul, ați descris și toate aceste elemente tehnice care tulbură ritmul natural al peisajului?
Da, m-am documentat cît am putut și majoritatea acțiunilor cercetătorului au fost de la bun început în scenariu. În perioada de pregătire am avut și un consultant ornitologic de specialitate, pe care l-am exasperat un pic cu alunecările de la adevărul științific al unor secvențe. Dar de data asta nu mi-am dorit un film sută la sută realist. Convingător, da, dar nu neapărat realist.
De ce curiozitatea protagonistului nu îl duce unde ne-am aștepta și cum s-ar putea interpreta ideea că în orice demers există și consecințe?
Sper să nu te dezamăgesc, dar nu mi-am dorit o concluzie morală în filmul ăsta. Iar apropo de așteptări, mi-ar fi foarte greu ca măcar să încerc să le satisfac pe toate, pentru toți, în cazul în care mi-aș dori asta. Cu totul întîmplător, încercînd să traduc decupajul filmului pentru un colaborator francez, am fost surprins să văd că ChatGPT, la care apelasem pentru traducere, inventase secvențe noi, avea un alt final, ducea mai departe relația dintre ornitolog și copil. Ăla mic îi făcea desene și le lăsa la cabană, ornitologul îi răspundea și el făcîndu-i tot felul de jucării improvizate, lucruri de genul ăsta. M-am distrat foarte tare și mi-am dat seama că multe din filmele recente pe care nu pot să le urmăresc pînă la capăt sînt scrise cu AI-ul. Probabil că producătorii identifică un fel de așteptări ale publicului-țintă și fac tot posibilul să se alinieze, AI-ul învață asta și dă mai departe, iar publicul e cuminte și devine încă și mai atras de clișee.
Mai mult decît în alte filme, m-a interesat forma
Cine e Alexandru Bumbariuc, copilul sălbatic din film, și de ce se ascunde? Poate fi personajul o metaforă a barbariei?
Alexandru Bumbariuc sau Bumba, cum i se spune printre colegi, e un băiat din comuna Vînători-Neamț, pe care l-am găsit la casting-ul local, făcut în zona în care am filmat (mulțumesc Cătălin Nemțeanu!). Un băiat sensibil, expresiv și foarte rezistent, calități care nu-l fac eligibil pentru o reprezentare a barbariei. Sincer, nu m-am gîndit la asta. Există un anumit tip de agresivitate latentă în film, dar ea vine din incapacitatea de comunicare de care vorbeam mai devreme.
E mult umor în ochiul vigilent al eroului principal, el însuși un fel de extensie a sălbaticului. În ce registru ne putem apropia de el? Comic? Horror?
Vă rog să vă apropiați în ce registru vă doriți. Am mai spus-o, nu știu și nu mă interesează să pun etichete pe filme, habar n-am ce e exact Index. Eu nu mă uit la filme horror în general. Shining și Audition sînt pentru mine filme de autor, vorbesc despre niște lucruri la care mă pot raporta. Hotel al Jessicăi Hausner o fi thriller în măsura în care îl vezi ținîndu-te cu mîinile de scaun, dar pentru mine e tot un film despre fascinația și spaima în fața necunoscutului. Să zicem că ceva asemănător am încercat și eu aici, dar mai mult ca o joacă, îmi place să nu mă iau cu totul în serios. De-aici umorul care sper eu că e al filmului și nu al personajului principal care, săracul, și-o cam ia în freză.
După ce am văzut filmul am simțit că mai sînt lucruri neaflate și că, așa cum ornitologul dispare într-un mod atipic din cadru, la fel și noi, spectatorii, nu avem acces la partea spirituală, nevăzută a lucrurilor. Putem oare controla viața sau măcar granițele dintre cunoaștere și obsesie?
Putem, dacă ne asumăm că în acest proces e posibil să ne mănînce bau-bau. Și nici măcar să nu ne găsească suficient de gustoși.
S-a lucrat mult la colorizare, la sunet, montaj și costume. Ați lăsat mînă liberă colaboratorilor dvs. pe partea aceasta? Sînteți mulțumit de rezultat?
Mînă liberă e mult spus, dar hai să zicem că după o serie de filme în care colaboratorii mei apropiați s-au plîns că munca lor nu e atît de evidentă (pentru că m-am preocupat în principal de poveste, dialog și actori), în Index povestea se spune aproape exclusiv prin imagine și sunet, iar efortul și talentul celor implicați e poate mai vizibil aici. Mai mult decît în alte filme, m-a interesat forma. A fost, de altfel, și primul meu film filmat cu obiective anamorfice, la sugestia lui Tudor Panduru, împreună cu care am petrecut mult timp prin pădurile din zona Piatra Neamț, să găsim unghiurile care să povestească pădurea așa cum ne doream. Tudor și Andu Radu au trecut apoi prin vreo trei ture la colorizare, deși mie mi se părea că arăta cum trebuie din prima, iar la sunet, împreună cu Cristi (Ștefănescu, nota red.) aka Electric Brother, am pus păsărele, am inventat sunete și am refăcut zgomote, încercînd să dăm un timbru anume fiecărei părți din pădure. A fost ca și cum i-am fi scos la joacă pe colegi într-un parc ceva mai atractiv decît de obicei.
Copilul sălbatic din film e dimensiunea metafizică a lumii? Sau latura primitivă din noi care poate reprezenta o amenințare imediată?
Vorba unui personaj din A Serious Man al fraților Coen: „Accept the mystery”.
Credit foto Radu Muntean: Tudor Lucaciu
Foto 2, 3: Index
