.jpg)
Paul Negoescu este singurul cineast român care a ajuns la Festivalul de Film de la Berlin cu o producție pentru copii. Gîndit ca un road movie, Atlasul Universului e despre un băiat de zece ani care cumpără din greșeală doi pantofi pentru piciorul drept, trecînd apoi printr-o călătorie neașteptată și emoționantă. Regizorul a povestit despre această poveste a maturizării.
Atlasul Universului a intrat în competiţia Berlinale Generation dedicată filmelor pentru copii a prestigiosului festival berlinez. Selecția e o premieră pentru cinematografia românească. Pentru ce grupe de vîrste l-ați gîndit și ce criterii se aplică la această categorie?
Eu am o fiică de 11 ani și cînd merg cu ea la filme ajung să-mi petrec timpul stînd pe telefon, pentru că majoritatea filmelor pentru copii nu reușesc să mă prindă. Mi-am dorit ca Atlasul Universului să fie un film de văzut atît de copii, cît și de părinți. Criteriile pentru un astfel de film cred că sînt aceleași ca la orice film: să fie un film în care să crezi ce se întîmplă și să genereze emoție. Nu-mi place să-mi desconsider spectatorul, chiar dacă este copil. Fiică-mea e foarte perspicace, comentăm des filme și chiar are suficient nas să se prindă cînd ceva nu e chiar în regulă într-un film. Așa că tratez spectatorul la fel, și dacă e adult, și dacă e copil.
Cîte filme pentru copii ajung la Berlin și cîte rămîn în selecția oficială?
Nu aș ști să răspund, fiindcă nu sînt informat oficial despre numărul de filme înscrise. Din auzite, înțeleg că ar fi vorba între 1.000 și 1.500 de lungmetraje, pentru ambele secțiuni Generation (Kplus și 14plus). În selecția Kplus, unde se află Atlasul Universului, sînt opt filme.
Scenariul filmului Oameni de treabă l-au semnat Radu Romaniuc și Oana Tudor. Comedia Două Lozuri are un comic de situație și de limbaj de inspirație caragialiană. Dar, dacă privim puțin în urmă, la scurtmetraje și la Povestea unui pierde-vară, în general ați scris dvs. textele scenariilor. Cum a „intrat” regizorul și scenaristul Mihai Mincan în povestea din Atlasul Universului?
Cînd primesc un scenariu încerc să găsesc ceva cu care să rezonez și de care să mă leg. În cazul Atlasului, am citit o variantă a scenariului scris de Mihai și m-a mișcat un anumit moment din poveste într-un mod aproape traumatic. Am rezonat foarte tare cu acest Filip descris de Mihai, l-am înțeles instantaneu și mi-a fost clar că e un film pe care aș putea să-l fac. Așa că am discutat cu Mihai, el a rescris scenariul în urma acelor discuții, apoi la final eu am mai trecut o dată prin el și l-am rescris prin filtrul propriilor mele experiențe. Dar el este autorul principal al scenariului, contribuția mea e mai mult de nuanță și de detaliu.
Mărturisesc că la o primă vizionare nu am am înțeles de ce ați ales acest titlu. Mă puteți lămuri?
Cred că Mihai este mai în măsură să răspundă la întrebare, pentru că el a ales titlul. Eu am păstrat titlul original pentru că nu am fost în stare să găsesc altul mai bun. Eu interpretez acest titlu, fără să fi discutat vreodată cu el despre asta, ca fiind vorba despre un băiat care-și cartografiază lumea pe care ajunge s-o cunoască. Un băiat care-și extinde orizonturile.
Ați menționat că „e un film despre singurătate și despre curajul de a înfrunta problemele pe cont propriu” și că explorarea trăirilor personale completează datele din scenariu. Ce experiențe din copilărie se regăsesc, într-o formă sau alta, în Atlasul Universului?
Nu sînt experiențe biografice. În afară de experiența de a sta sau umbla singur și de a încerca să rezolv singur mici probleme pe care mai degrabă le complicam decît le rezolvam, alte experiențe personale concrete nu se regăsesc în film. Dar astea sînt lucrurile importante de care am nevoie, pentru că ceea ce contează e emoția trăită, iar atîta timp cît cunosc foarte bine emoția respectivă și am idee despre ce vorbesc, mi-e ceva mai ușor să pun un personaj să treacă printr-o experiență asemănătoare. Ce este personal în film e faptul că am filmat în niște zone geografice pe care le vizitam des în copilărie, cum ar fi Fieniul și împrejurimile lui.
Personajul principal are 10 ani, trăiește foarte modest la sat, lîngă Fieni, și în doar 24 de ore face un adevărat tur de forță în căutarea unei perechi de pantofi. Cum ați lucrat cu tînărul Matei Donciu?
Întîlnirea cu Matei a fost cel mai bun lucru care se putea întîmpla acestui film, iar pentru asta trebuie să-i fiu recunoscător Florentinei Bratfanof, directoarea de casting a filmului, care a căutat sute de copii pe care să-i vedem la probe. De lucrat cu el a fost o adevărată plăcere, este un talent înnăscut, nu am avut absolut nici o emoție legată de colaborarea cu el. A fost mult mai ușor cu el chiar și decît cu unii actori adulți. Și același lucru aș putea să-l zic și despre cîinele din film.
De ce tatăl lui Filip vorbește mai mult în proverbe? Îmi vine în minte o replică: „Pomul se cunoaște după roade, omul după fapte”. E o raportare ironică la personaj și, poate, la manualele de limba și literatura română? Sau e altceva?
Este pur și simplu o caricaturizare a personajului. Cunosc astfel de oameni, plini de povețe spirituale și zicale înțelepte și mă amuză cînd le folosesc uneori, la fel ca și personajul din film, într-un mod greșit. Sînt oameni care au cumva senzația că dacă spun astfel de zicale sînt mai inteligenți. Dacă mă gîndesc, avem și în spațiul public un recent candidat la președinție care vorbește în zicale și citate din filme și unii oameni îl consideră foarte inteligent.
Ce i se întîmplă eroului principal m-a dus cu gîndul la povestirea clasică Pinocchio, dar evitați latura moralizatoare și nu construiți personaje antagonice. Chiar și acolo unde confruntările sînt așteptate, le dezamorsați și conduceți personajul către zone realiste și lipsite de contraste de tip alb-negru. De ce ați ales această formulă narativă?
Eu sînt o persoană destul de panicoasă, pun destul de des răul în față și mai mereu se dovedește că mi-am imaginat situații mult mai dramatice decît erau de fapt. Filmul despre asta vorbește, e despre un copil care trebuie să-și învingă niște frici, trecînd peste niște obstacole care uneori par la prima impresie mai conflictuale decît sînt în realitate. Probabil că dacă ar fi întîlnit situații mai dramatice, concluzia filmului ar fi fost chiar mai clară, dar în același timp cred c-ar fi fost și mai greu pentru un spectator copil să rezoneze cu astfel de situații.
Scena din tîrg cu tiribombele și micuța unguroaică e poetică. A fost, logistic vorbind, complicat să reconstituiți atmosfera și să coordonați pe acea scenografie interpretările copiilor?
Din punct de vedere logistic a fost, probabil, cea mai grea filmare pe care a trebuit s-o gestionez, au fost două zile de filmare în care am și clacat de cîteva ori. Pentru că bugetul nu ne-a permis să reconstruim chiar de la zero un tîrg pe care să-l putem controla după bunul plac, am fost nevoiți să ne adaptăm unui eveniment real care avea loc în perioada în care filmam filmul. Așa că am filmat o zi înainte de deschiderea oficială a tîrgului și o zi în plin tîrg, într-un haos de nedescris. Nici nu am putut face din timp o pregătire corespunzătoare, pentru că nu aveam decît idei vagi despre cum ar urma să fie poziționate tiribombele, tarabele sau scena de spectacole. Ultimele cadre pe care le-am tras am fost nevoiți să le filmăm sub o presiune enormă, cu o gălăgie de neimaginat, în care nu ne puteam auzi om cu om.
E o solidaritate fantastică între toate personajele interpretate de cei mici. Cu mesajul acesta ar trebui să rămînem după ce vedem filmul?
Cred că frumusețea unui film e că fiecare spectator își ia din el ce are nevoie. Sînt filme care pe unii spectatori îi mișcă profund, în timp ce pe alții îi lasă indiferenți. Pe mine m-a interesat, într-adevăr, ca lui Filip, personajul principal din film, experiența prin care trece să-i dea încredere și speranță în umanitate. Intenția mea a fost mai degrabă privitoare la personaj decît la spectatori. Dacă asta se traduce și într-o concluzie pentru spectator nu știu ce să zic, n-aș putea să spun nici că da, nici că nu, că nu există un mod „corect” de a citi filmul.
Am remarcat prezența, în rol secundar, a actorului Ioachim Ciobanu. Ce reprezintă pentru Filip întîlnirea cu „omul din pădure”?
Întîlnirea cu omul din pădure (care în scenariu era numit „omul cu zebra”) e una dintre situațiile în care Filip se sperie de un potențial conflict, situație care se dezamorsează mai tîrziu, atunci cînd realizează că situația nu e așa periculoasă, că lucrurile mai țin și de perspectivă. Pentru unii zebrele sînt albe cu dungi negre, în timp ce pentru alții sînt negre cu dungi albe.
S-a filmat cu o echipă mare? Cum ați funcționat împreună?
La orice film încercăm să adunăm cei mai potriviți oameni cu care să lucrăm. În general prefer să lucrez cu oameni pe care-i cunosc, cu care am mai lucrat sau cu oameni pe care-i admir. Nu am avut o echipă foarte mare, pentru că am fost destul de limitați de bugetul filmului atît la numărul de oameni din echipă, cît și la numărul de zile de filmare. De obicei, pentru o producție atît de complexă ai nevoie de foarte mulți oameni, dar cred că echipa noastră a compensat foarte mult prin implicare peste normă.
