Natalie Musteață este scriitoare, cineastă și curatoare româno-americană. Are un doctorat în istoria artei și un master în cinema. Cel mai recent film al său, Two People Exchanging Saliva, scris și regizat împreună cu artistul vizual Alexandre Singh, a cîștigat anul acesta Premiul Oscar pentru Cel mai bun scurtmetraj de ficțiune. Scurtmetrajul, filmat în alb-negru la Galeriile Lafayette, a avut premiera la Telluride Film Festival și va fi proiectat în premieră națională la București, la ediția cu numărul 10 a American Independent Film Festival.
Am citit într-un interviu că ați crescut în România și ați emigrat în Statele Unite prin Franța. Ce știați despre România atunci? Cum o vedeți acum?
Se pare că există o neînțelegere. Mama mea, Roxana Marcoci, a crescut în București și a plecat în exil în Franța la vîrsta de optsprezece ani, înainte de a se muta în cele din urmă în Statele Unite, la sfîrșitul anilor 1970, cînd avea puțin peste douăzeci de ani. Eu am fost primul membru al familiei născut și crescut în SUA, dar am crescut într-o familie în care se vorbea exclusiv românește și am fost profund conectată la comunitatea diasporei românești din New York. Bunica mea, Luiza Dezderian-Marcoci, era foarte implicată în comunitatea românească de acolo și, adesea, împreună cu ea participam la spectacole și conferințe organizate la Institutul Cultural Român. Pentru că familia a fost în centrul copilăriei mele, legătura mea cu România a fost întotdeauna profundă și resimțită emoțional în mod direct..
Ați studiat istoria artei și film și ați curatoriat mai multe expoziții, printre care aș menționa UNREST: Revolt Against Reason (2012). Cum v-a influențat drumul spre arta conceptuală conexiunea între activismul politic și practica creativă?
Am fost întotdeauna interesată de intersecția dintre politică și artă. Ca multe dintre ideile noastre, acest film a apărut dintr-un sentiment de uimire față de starea lumii. Cînd am început să-l scriem, la sfîrșitul anului 2022, în Florida erau adoptate legile „Don’t Say Gay” promovate de Ron DeSantis, iar în Iran, moartea lui Mahsa Amini declanșase mișcarea „Woman, Life, Freedom”. Vorbim adesea despre reductio ad absurdum al acestor realități politice – modul în care anumite ideologii, atunci cînd sînt împinse la extremul lor logic, devin grotești, suprarealiste și aproape absurde. De acolo pornesc adesea ideile noastre. Pentru noi, suprarealismul este în același timp profund personal și destabilizator din punct de vedere politic: un limbaj capabil să dezvăluie structurile iraționale ascunse sub societăți aparent raționale.
Cum s-a făcut tranziția către cinema?
A fost o tranziție treptată, care s-a desfășurat pe parcursul multor ani și apoi, dintr-odată, s-a concretizat. Soțul și partenerul meu creativ, Alexandre Singh, care este artist vizual, a fost primul care a sugerat ca, în loc să scriem despre film, poate ar trebui să încercăm să realizăm unul noi înșine. La început, ideea părea îndrăzneață, poate chiar naivă. Nici unul dintre noi nu urmase studii de film și nu cunoșteam aproape pe nimeni din industrie. Așa că am început prin a învăța singuri cum să scriem scenarii. Acea parte a procesului a durat cel mai mult și nu ne-am grăbit niciodată. De-a lungul anilor, mai întîi în week-end-uri, apoi din ce în ce mai mult și în timpul săptămînii, am scris împreună scenarii și ne-am dezvoltat treptat vocea ca cineaști. Cînd au apărut în cele din urmă oportunități de a face filme – mai întîi printr-o comandă din partea unui muzeu, iar mai tîrziu prin această colaborare cu Galeries Lafayette – eram pregătiți să profităm de ele.
Care a fost ideea din Two People Exchanging Saliva, scurtmetrajul pentru care ați primit Premiul Oscar?
Forma specifică a filmului Two People Exchanging Saliva a apărut din oportunitatea neobișnuită de a filma peste noapte în interiorul magazinului Galeries Lafayette din Paris. În timpul pandemiei, Galeriile Lafayette au lansat o colaborare cu compania de producție Misia Films, intitulată By Night, invitînd artiști, muzicieni și cineaști să creeze lucrări în interiorul magazinului după orele de închidere, cînd spațiul nu era accesibil publicului. Chiar în timpul primei noastre conversații pe Zoom cu Misia Films, am propus instinctiv o premisă ciudată: ce-ar fi dacă oamenii ar plăti pentru lucruri pălmuindu-se unii pe alții? Imaginea a apărut aproape complet formată, ca și cum ar fi fost extrasă direct din inconștient. Dar, pe măsură ce am discutat-o, a devenit tot mai plină de sens. Magazinul universal este deja un spațiu încărcat simbolic – evocă puterea, bogăția, frumusețea, ierarhia socială și dorința. Și, într-o lume în care violența a devenit normalizată, ni s-a părut inevitabil ca intimitatea să dispară. Așa a apărut a doua regulă fundamentală a filmului: sărutul ar fi interzis și pedepsit cu moartea. Știrile – în special cele care păreau suprarealiste sau absurd de coșmarești – au influențat profund construcția filmului. O poveste, în special, ne-a rămas în minte: un cuplu tînăr din Iran condamnat la zece ani de închisoare pentru că a dansat în fața Turnului Libertății din Teheran. Acea reprimare a iubirii, bucuriei și libertății corporale, alături de ascensiunea globală a autoritarismului, a devenit fundamentul emoțional și politic al poveștii noastre absurdistice.
V-ați născut în România, vorbiți română, engleză și franceză. Eu cred că scurtmetrajul despre care vorbim este și o frumoasă pledoarie pentru multiculturalism. În film, rolurile principale sînt interpretate de actrița iraniano-franceză Zar Amir-Ebrahimi și de actrița franceză, născută în Kosovo, Luàna Bajrami. Care a fost intenția din spatele alegerii unor actori de naționalități atît de diferite?
Alex (Alexandre Singh, nota red.) și cu mine provenim amîndoi din medii multiculturale: familia lui este franceză și indiană, deși el a crescut în Regatul Unit, în timp ce familia mea este românească, iar eu am crescut în Statele Unite. Ca urmare, am perceput întotdeauna lumea prin multiple lentile culturale, iar această perspectivă se regăsește în mod natural în munca noastră. De fapt, am scris rolul Anginei special avînd-o în minte pe Zar Amir-Ebrahimi. Văzuserăm recent interpretarea ei extraordinară din filmul Holy Spider, regizat de Ali Abbasi, iar pentru că filmul nostru a fost parțial inspirat de mișcarea „Woman, Life, Freedom” din Iran, ni s-a părut important să reflectăm această influență într-un mod subtil, dar încărcat emoțional. Există, de asemenea, paralele între propria poveste de viață a lui Zar și universul filmului – în special experiențele ei legate de represiunea din Iran –, lucruri pe care le-am înțeles pe deplin abia mai tîrziu și care adaugă un strat suplimentar de profunzime interpretării sale. Luàna Bajrami s-a alăturat proiectului ceva mai tîrziu, deși o admiram deja foarte mult în filmul Portrait of a Lady on Fire. Din momentul în care am întîlnit-o, am știut că va fi partenera perfectă pentru actrița Zar Amir-Ebrahimi.
Mi-au plăcut numele personajelor principale din Two People Exchanging Saliva. Cine sînt Malaise, Angine, Pétulante și Chagrin și ce reprezintă ele în construcția poveștii?
Nu am înțeles niciodată pe deplin cum aleg scriitorii nume obișnuite pentru personajele lor – ni s-a părut mereu un proces oarecum arbitrar. Așa că noi, în schimb, am ales nume simbolice, care reflectă aspecte ale personalității sau stării emoționale pentru fiecare personaj. Toate sînt asociate cu stări negative, fie emoționale, fie fizice, ceea ce ni s-a părut potrivit pentru o lume distopică precum cea din film.
Într-o lume nebună, concentrată în interiorul Galeriilor Lafayette din Paris, sărutul și intimitatea sînt interzise, iar banii sînt înlocuiți cu palme peste față. Cum ați reușit să organizați filmările într-un spațiu atît de simbolic?
Întregul proiect a pornit de la acest magazin universal. Este genul de locație pentru care, în mod normal, nu am scrie niciodată, deoarece este un spațiu extrem de dificil și costisitor, așa că faptul că am avut libertate totală acolo a fost un privilegiu extraordinar. Pentru că magazinul rămînea deschis publicului în timpul zilei, a trebuit să filmăm exclusiv noaptea, de obicei între miezul nopții și ora șase dimineața. În fiecare dimineață, decorurile trebuiau readuse la forma inițială înainte de deschidere, ceea ce însemna că aveam foarte puțin timp și flexibilitate. A fost un proces intens, dar aceste constrîngeri neobișnuite au modelat atmosfera filmului într-un mod productiv.
Care a fost contribuția soțului dumneavostră, artistul vizual Alexandre Singh, la această poveste despre iubire și afecțiune într-un film distopic?
Este imposibil să separ contribuția lui Alexandre de a mea. Am realizat filmul „complet împreună”, de la început pînă la sfîrșit. Încă din ziua în care ne-am cunoscut, am vorbit constant despre cinema și ne-am dat seama rapid că sensibilitățile noastre artistice sînt remarcabil de aliniate. Colaborarea noastră ca scenariști-regizori a fost, așadar, o evoluție foarte naturală. Pînă să realizăm Two People Exchanging Saliva, scriseserăm deja împreună mai multe scenarii. De fiecare dată cînd începem un nou proiect, stăm față în față și discutăm îndelung ideea. Așa cum autorii de comedie recunosc instinctiv ce este amuzant, noi sîntem atrași de situații încărcate emoțional și tindem să împărtășim aceeași intuiție despre cum ar trebui să evolueze o poveste către o concluzie cu adevărat semnificativă. Pentru că aveam amîndoi relativ puțină experiență pe platourile de filmare, ne-am pregătit meticulos. Am realizat scanări 3D ale fiecărei locații și, folosind soft-ul Blender, Alexandre a construit animații aproximative care cartografiau mișcările actorilor și posibilele poziții ale camerei. Eu editam apoi aceste variante, respingînd anumite cadre și propunînd altele. Aceste schimburi au avut loc în strînsă colaborare cu directoarea de imagine, Alexandra de Saint Blanquat, care a devenit atît un partener creativ, cît și un reper esențial pentru noi. Alexandra, la fel ca actrițele principale Zar Amir-Ebrahimi și Luàna Bajrami, este și ea regizoare, iar înțelegerea ei asupra intenției dramatice din spatele anumitor cadre a fost neprețuită. În momentul în care am ajuns pe platou, eram deja într-o armonie completă cu limbajul vizual al filmului, ceea ce ne-a permis să ne concentrăm mult mai profund asupra actorilor și interpretărilor. Pe tot parcursul pre-producției, producției și post-producției, ne-am bazat constant pe punctele forte ale fiecăruia dintre noi.
Ce regizori români de film urmăriți?
În timpul studiilor mele postuniversitare, am devenit deosebit de interesată de Noul Val Românesc. Corina Șuteu, care era la acea vreme directoarea Institutului Cultural Român și o mare susținătoare a cinematografiei românești, mi-a făcut cunoștință nu doar cu multe dintre filme – atît cele canonice, cît și cele mai puțin cunoscute –, ci și cu cîțiva dintre cineaști. În acei ani, am scris pe larg despre operele lui Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu și Radu Muntean, printre alții. Cristian Mungiu a fost întotdeauna nu doar unul dintre regizorii mei români preferați, ci unul dintre regizorii mei preferați, în general. Înțelegerea sa asupra personajelor și a tensiunii dramatice este extraordinară, iar pentru noi este o onoare imensă să avem premiera românească în cadrul festivalului său, American Independent Film Festival.
Credit foto: T. Cucu
