„Înspăimîntătoarea dulceață a apartenenței” – interviu cu regizorii Ludovic și Zoran BOUKHERMA

Filmul francez Leurs enfants après eux, regizat de doi tineri frați gemeni, Ludovic și Zoran Boukherma, a fost proiectat în prezența realizatorilor la Festivalul Filmului Francez din București. Există în Leurs enfants après eux, adaptare a romanului omonim scris de Nicolas Mathieu, destule elemente autobiografice care completează tabloul personajelor izolate într-un sat din Pirinei, în vara anului 1992. Am stat de vorbă cu cei doi regizori despre prima lor adaptare inclusă anul trecut în competiția oficială a Festivalului de Film de la Veneția.

Filmul Leurs enfants après eux / Și copiii copiilor lor este adaptarea romanului omonim distins în 2018 cu Premiul Goncourt. Cum se face că v-ați oprit la acest titlu pentru a scrie scenariul?

Zoran Boukherma: Nu citiserăm romanul înainte de a ne apuca de scenariu și totul a început cu actorul Gilles Lellouche, Patrick în film, care intenționa să realizeze adaptarea și care ne propusese să lucrăm împreună la un serial după același roman. Și ne-a invitat să citim cartea, am citit-o, ne-a plăcut enorm și apoi am început să lucrăm împreună la scenariu. Nu ne gîndiserăm înainte că vom lucra la o adaptare.

E prima voastră adaptare cinematografică?

Ludovic Boukherma: Leurs enfants après eux este cel de-al treilea film, dar e primul în care noi ne-am inspirat dintr-o carte. Amîndoi, Zoran și cu mine, am crescut aproape în același mediu în care personajul Anthony (interpretat de Paul Kircher, nota red.) evoluează și de aceea am și vibrat foarte tare la povestea lui. E o poveste personală cu care noi ne-am identificat. Gilles Lellouche regiza în acel moment L’Amour Ouf și tot el ne-a invitat să lucrăm împreună la această adaptare, cu condiția să fie un film de lungmetraj și nu o miniserie.

Fiindcă l-ați menționat  pe actorul și realizatorul Gilles Lellouche, v-aș întreba dacă a fost mai ușor să lucrați cu un actor experimentat ca el, prin comparație cu ceilalți din distribuție, unii foarte tineri și fără experiența lucrului pe platoul de filmare.

Z. B.: A fost o mare surpriză și pentru noi să descoperim că actorii pe care i-am ales sînt foarte tehnici, chiar dacă sînt tineri. Joacă instinctiv, iar Gilles Lellouche, care interpretează personajul tatălui, e un pic fragil, aproape șters în comparație cu personalitatea debordantă a fiului (Paul Kircher, nota red.).

V-ați consultat cu scriitorul Nicolas Mathieu? Ce v-a spus după ce a văzut filmul?

Z. B.: Da, ne-am consultat. Nicolas Mathieu a fost de la bun început implicat în ideea adaptării romanului său, dar nu a vrut să intervină în scenariu, ne-a spus de la bun început să facem filmul cum vrem noi, mai ales că i-a luat cîțiva ani buni să scrie cartea și nu cred că și-ar fi dorit să reintre în poveste.

Cînd cineva ia Premiul Goncourt, ajunge practic cunoscut la nivel mondial, cartea are un tiraj uriaș, este tradusă în foarte multe țări, iar Nicolas ne-a lăsat cu generozitate toată libertatea în scrierea scenariului. A ținut să păstreze distanța eliberîndu-ne de complexele legate de faptul că noi urma să ecranizăm „o carte star”. Dar amîndoi am vorbit cu el des pe măsură ce avansam cu povestea pentru cinema și sigur că era și curios să audă versiunea noastră, dar nu ne-a spus niciodată să facem într-un fel sau în altul. Am avut libertate totală. A venit într-o zi pe platoul de filmare și a văzut cîteva secvențe la montaj care i-au plăcut, și asta ne-a impresionat foarte tare. Nu am vrut să trădăm mesajul politic care se regăsește în carte, spiritul cărții.

Titlul romanului împrumută o formulă din Biblie, fiind un fragment din Ecleziastul, Vechiul Testament. Cum s-au reflectat  temele  biblice în povestea de pe ecran?

L. B.: Este un film care vorbește despre determinism social, toate cele trei personaje sînt condamnate la un destin asemănător cu cel al părinților lor. În afară de Stéphanie (interpretată de Angelina Woreth, nota red.), care vrea să plece la Paris să facă studii și să se rupă de casă, toți ceilalți rămîn izolați în sat, exact ca părinții lor. Acest determinism social apare foarte frumos definit în cartea lui Nicolas Mathieu, în ultima frază din carte: „Înspăimîntătoarea dulceață a apartenenței”, care se referă la imposibilitatea de a pleca la oraș, de a face studii sau măcar de a lucra într-un loc mai bun. De aceea e „înspăimîntătoare”. În același timp, „dulceața” sau „blîndețea” se referă la starea pe care ți-o dă un loc mic pe care ajungi să îl cunoști pe de rost. În plus, filmul vorbește despre o categorie socială care este din păcate majoritară și care cuprinde oameni obișnuiți, care nu ies în evidență prin nimic, care se nasc, trăiesc și mor fără ca noi, ceilalți, să ne amintim apoi de ei. Locul  în care se desfășoară acțiunea nu oferă tinerilor nici un fel de perspectivă, dar satul este în același timp plin de dragostea pe care o trăiesc personajele. Asta e partea frumoasă din poveste.

Absența cuvintelor arată și o altă formă de manifestare a violenței.

Z. B.: Cred că ne-am dorit să aducem un omagiu oamenilor care trăiesc în aceste teritorii, noi am crescut la țară și, de altfel, cei mai mulți oameni cresc la țară sau în orașele mici, așadar acestor „destine mai mici”, numindu-le așa metaforic, le-am dat o dimensiune epică.

Știu că 1992 este anul nașterii voastre... Cît din tinerețea voastră se regăsește în film?

Z. B.: Noi doi nu am crescut într-o zonă postindustrială, ci într-una rurală, deci ne plictiseam un pic vara, nu prea aveam ce face cînd nu era școală, era un fel de letargie în care am trăit și primele idile amoroase, noi am avut Internet destul de tîrziu, telefoanele mobile de asemenea au apărut mai tîrziu și nu eram conectați mereu unii cu alții, așa cum se întîmplă acum. Și povestea de dragoste care se întîmplă în film, în momentul în care Stéphanie pleacă din localitate, reflectă această realitate. Ea nu lasă nici un mesaj, dispare pur și simplu.  

L. B.: Este foarte mult din noi în personajul Anthony și, invers, Anthony a intrat în noi. Și noi am avut aceleași angoase legate de lipsa perspectivei, de imposibilitatea de a scăpa de acasă. Am avut noroc că am fost talentați la scris și am plecat la studii. Dar anturajul în care am crescut a fost identic cu cel al personajelor din film. Ne-am regăsit în toate cele trei personaje: în Anthony pentru că el crește într-un loc care seamănă perfect cu cel în care am crescut noi. Dar și în Hacine (Sayyid El Alami) pentru că numele nostru de familie este algerian, deci și noi aveam senzația că sîntem străini acasă, dar și în cel al lui Stéphanie pentru că ea a plecat la Paris la studii ca noi și a descoperit acolo că localnicii se descurcă mai bine, se simt în largul lor și au mai mulți bani. Și ea s-a luptat, ca și noi, într-un mediu care nu era foarte prietenos, s-a confruntat, ca și noi, cu situații pe care le-am trăit și noi la vîrsta ei.

Dialogul este de multe ori înlocuit de liniște sau de zgomotul motocicletei. Ce rol are liniștea în film?

Z. B.: Face parte din atmosferă, tot filmul îți dă senzația că întîlnirile sînt ratate, motocicleta furată declanșează conflictul principal și e mereu acest mesaj care se referă la faptul că personajele nu își vorbesc suficient sau chiar nu își vorbesc deloc. Există un semnal al violenței chiar și în tăcere pentru că de cele mai multe ori personajele nu își găsesc cuvintele, nu pot comunica între ele. Liniștea este „fiertura” în care se naște acest tip de violență, iar absența cuvintelor arată și o altă formă de manifestare a violenței.

A fost greu să filmați scenele pe motocicletă?

L. B.: Destul de greu, au existat secvențe în care actorii au fost filmați conducînd „de-adevăratelea motoretele”. Dar am fost preveniți de la bun început la casting că actorul Paul Hircher este neîndemînatic și știam că trebuia să fie filmat conducînd motorul. Așa că, la prima secvență din film, în care cei doi fac un viraj, am tras patru sau cinci duble. Bineînțeles că eram speriați la fiecare scenă cu Paul pe motocicletă și ne gîndeam la numărul de duble care ar trebui trase pentru ca scena să iasă bine. În plus, în anii ’90 nu era obligatoriu să porți cască și așa apare și în carte, prin urmare a fost destul de greu și de tensionant. Acum este obligatoriu, dar în film, ca și în carte, ideea de a filma personajul fără cască adăuga un plus de risc, de evaziune, de eliberare.

Cum v-ați raportat la text?

Z. B.: Știam că romanul avea enorm de mulți fani, că era o carte adorată în Franța, citită de un număr impresionant de oameni și ne-a fost frică să facem un film care s-ar putea să nu placă sau să nu fie la nivelul cărții, iar comparația să nu fie atunci în favoarea noastră. Eram amîndoi ușor blocați la început, dar Nicolas Mathieu a avut un rol esențial, pozitiv. Ne-a încurajat enorm.

La ce lucrați acum?

Z. B.: Lucrăm la un film despre Evul Mediu și feminism.

Credit foto: Cristina Voinea