În timpul ediției cu numărul 18 a Festivalului One World Romania am stat de vorbă cu cineastul britanic Marc Isaacs, care are deja nominalizări prestigioase precum BAFTA, Grierson și Royal Television Society. Șapte dintre filmele sale au fost proiectate la București într-o restrospectivă. Am admirat franchețea cu care Marc Isaacs își apropie personajele și arta sa regizorală, la limita dintre observație iscoditoare și ficțiune. Dialogul cu el s-a concentrat pe două titluri: Lift, debutul său în lungmetraj, și The Filmmaker’s House, un homemade movie independent despre acceptare și ospitalitate.
În 2001 ați realizat Lift, documentarul care v-a lansat. V-ați instalat atunci camera de filmat în liftul unui zgîrie-nori londonez și ați filmat persoanele cu care v-ați intersectat în acel spațiu strîmt. Cum se vede acum, după 25 de ani, acea experiență?
Cînd intrau oamenii în lift nu știau de fapt ce fac eu, ce fel de întîlnire era. Și eu m-am întrebat atunci: „Cum vor reacționa oamenii? Unde va duce experiența asta?“. La începutul acelei aventuri nu știam că voi sta în încăperea aceea așa de mult timp, am luat în considerare și ipoteza în care m-aș fi dus în apartamentele celor care treceau prin lift, apoi am decis să las lucrurile să curgă fără să le impun nimic personajelor mele. Prima persoană care a intrat în acel spațiu era o doamnă în vîrstă care semăna cu bunica mea. Privind înapoi acum, la 25 de ani distanță, realizez cu imensă bucurie că acea experiență a fost plăcută și plină de umor. Nu știu, de fapt, cît de greu a fost, dar pot spune că a fost un mod interesant de a intra în rutina unor oameni, în viața lor de zi cu zi. Cu unii dintre ei am intrat într-un dialog, cu alții nu, oricum blocul era imens și la început mi s-a părut un exercițiu fabulos să cunosc locatarii în felul acesta. Apoi am luat o pauză două săptămîni pentru că mi-am dat seama că a-i filma în buclă devine plictisitor, așa că m-am concentrat pe poveștile lor de viață. Și nu am mai filmat, m-am apucat să montez. Aflasem între timp că la etajul 32 stătea un domn care divorțase și am început să îl întreb despre asta, la fel am făcut și cu călugărițele de la alte etaje. Și așa am realizat că documentarul este și el ficțiune, pentru că nu filmezi niciodată doar realitatea. Ea se schimbă de fapt tot timpul, e un proces permanent. Adică, odată ce te apuci de un documentar, realitatea se schimbă. Și liftul devenise un fel de scenă, dar am încercat să fac în așa fel încît interlocutorii mei să nu se simtă ca la teatru, și asta, cred eu, face parte din magia filmului, a ideii de cinema.
În The Filmmaker’s House (2020) ați dezvoltat și relația personaj-timp-spațiu. Cum s-au coagulat o nouă estetică și un nou tip de narațiune în film?
În The Filmmaker’s House m-a preocupat modul în care se pot construi documentarele, ca un subtext, ca ceva mai mult și mai profund decît o realizare formală. Între Lift și The Filmmaker’s House sînt douăzeci de ani, cel de-al doilea fiind tot o combinație între documentar și ficțiune în care tema ospitalității a pătruns în spațiul filmului. Arta, în general, vorbește despre problemele oamenilor, iar în „cronologia” filmului meu, care a durat aproximativ nouă luni, scena de la spital de la început e filmată cu mult timp înainte. Îmi cunoșteam deja personajul și de aceea mi-am permis să intru atît de brutal în intimitatea lui. Venise deja la mine acasă, iar cînd am montat filmul mi s-a sugerat să introduc primele secvențe cu el, lucru care putea fi interpretat ca o căutare intenționată a dramei, a senzaționalului. Asta e, după părerea mea, tragedia prin care trece documentarul în epoca Netflix, din cauza lipsei fondurilor. Ridic această chestiune a sensului documentarului: „Ce caută de fapt documentariștii? Cine sînt ei? Poate acest tip de cinema să schimbe lumea?“. Cu certitudine, filmul documentar face un bine întregii lumi, dar relația dintre regizor și oamenii care apar în ele este una complicată. Cu toate acestea, nu o să mă ridic să spun că fac un lucru măreț regizînd filme sau că schimb lumea. Tot ce sper este să provoc oamenii și să îi fac să reflecteze asupra a ceea ce se întîmplă în viață. Dar procesul acesta este foarte complicat.
Ați lucrat doar cu actori neprofesioniști în The Filmmaker’s House?
Da, Zara a apărut în film pentru că lucra în casă. E adevărat că am lucrat împreună la cîteva dialoguri scrise, dar nu am făcut repetiții și am vorbit cu unii dintre ei despre ce ar putea să facă atunci cînd intră în cadru. Nu sînt actori, așa că nu au petrecut luni întregi repetînd. A fost, la propriu, foarte spontan. Uneori puneau și întrebări sau aduceau lucruri noi pe platoul de filmare care nu erau prevăzute în scenariu. Deci a fost un amestec. De exemplu, în scena în care Michael este spălat pe picioare de femeia de serviciu, acea idee a fost, desigur, a mea. Dar cînd el vorbește despre faptul că este departe de casă, cuvintele sînt ale lui. M-am inspirat din Derrida și din dialogul lui, Despre ospitalitate.
Faceți referire, cel mai probabil, la citatul de la finalul filmului. Așa este?
Da, da. Derrida, în eseul și dialogul Despre ospitalitate, vorbește și despre riscul pe care îl implică ospitalitatea, dar și despre străinul din noi. În Orient primești oaspetele timp de trei zile și trei nopți, îl hrănești, iar apoi el trebuie să plece. Așa că am explorat toate aceste idei despre ospitalitate și despre riscul întîlnirilor. Și, într-un fel, persoana fără adăpost care intră și nu are o casă rămîne un personaj necunoscut, imposibil de înțeles pe deplin.
În filmul meu, cei care vin și pleacă „reprezintă” și un schimb cultural, un schimb de idei. Cred că, de fapt, mi-a venit această idee și cu gîndul la Brexit. Și am folosit casa ca o metaforă pentru țară. Dar recunosc că nu îmi place să fac filme politice, însă îmi place să încep cu povestea unui personaj. Deci pentru mine este ca și cum m-aș întreba: cum pot să aduc acele teme prin oameni și personaje fără să vorbesc despre politică? Sînt interesat de arta cinematografică și de filmul de artă în sine. Așadar sînt importante forma filmului și abordarea artistică, înainte de toate. Am convingerea că atunci cînd vizionezi un film, trebuie să ridic întrebări într-un mod subtil, astfel încît publicul să se poată gîndi la ele, nu să i se spună ce să gîndească. Pentru că, la nivel personal, nu am o viziune clară despre cum mi-aș dori să fie lumea. Dar nu sînt cu adevărat interesat de ideologie, în sensul că nu mă gîndesc că ar fi grozav dacă am trăi cu toții bine. Dar sînt interesat să ridic întrebări despre cum este viața așa cum o văd eu. Pentru mine e important să pun asta într-o formă care permite ca personajul și spațiul artistic să coabiteze. La fel de importante sînt alegerile pe care le faci. Fie că este vorba despre a sta într-un lift sau a filma într-un prosop sau orice altceva, trebuie să găsesc acea metodă, acea abordare care mi se pare interesantă.
Ce credeți că reprezintă noțiunea de timp pentru cinema?
În mod natural contează ca filmele mele să fie percepute ca relevante pentru timpul în care trăim, dar și să poată exista în afara acelui timp datorită identificării personajelor cu universul lor sau cu emoțiilor umane. Știți, nici unul dintre noi nu este în afara timpului. Așadar, nu poți face un film despre viața cu un cîine și să spui că este despre timp. Mulți dintre noi trăim în ceea ce vrem să numim vremuri postmoderne.
La ce lucrați acum?
În momentul de față fac un film care este despre sfîrșitul prezenței reale a actorilor în film, din cauza Inteligenței Artificiale. Despre „sfîrșitul figurii umane”, pentru că simt că intrăm într-o epocă în care vedem tot mai multe fețe sintetice ale unor oameni care nu au existat niciodată. Este foarte actual, aș spune eu, pentru că se întîmplă în permanență, sîntem deja înconjurați de oameni sintetici, artificiali.
Eu mă gîndesc cu spaimă că limbajul va dispărea. Pentru că ideea de conversație aproape că nu mai există. Cum vi se pare perspectiva aceasta?
Da, nu mai ai nevoie de o cameră pentru a face un film. Nu mai ai nevoie de locații. Ai nevoie doar de date. Dar ceea ce pot spune este că ceva care mă deranjează cu adevărat și mă face foarte nesigur și mi se pare înfricoșător este cum ar fi să merg la cinema peste zece ani și să am o experiență vizuală intimă cu un personaj sintetic pe ecran.
Nu știu dacă ați văzut unul dintre cele mai recente exemple, dar mie mi se pare că nu prea putem face diferența. Dar chiar și așa, le-am arătat cîteva secvențe unor oameni care lucrează în film și a trebuit să se uite de cinci ori ca să-și dea seama dacă sînt sau nu actori adevărați. Însă e posibil să ne obișnuim cu asta și să ne obișnuim să fim emoționați de ceva ce nu există. Și atunci ce înseamnă asta? Asta înseamnă că nu doar limbajul, ci și cinematografia este pe cale să dispară. Poate că nu dispare complet, ci e vorba de nașterea uneia noi, este sfîrșitul unui anumit tip de cinema și urmează să intrăm într-o nouă formă de limbaj cinematografic.
.jpg)
