Una din invitatele festivalului Les Films de Cannes à Bucarest a fost regizoarea și scenarista franceză Julie Ducournau al cărei film, Alpha, rulează acum în cinematografele de la noi. Cîștigătoare a prestigiosului Palme d’Or în 2021 pentru Titane, Julie Ducournau e preocupată de vulnerabilitatea societății în care trăim, tot mai amenințată de izolare și traume. Cu filmul horror Alpha, ea construiește povestea unei adolescente îngrozite că un virus ar putea să o transforme în marmură. Dialogul meu cu Julie a fost și un prilej de a înțelege mecanismele prin care cinema-ul ne poate ajuta să depășim obstacole.
Alpha nu este un film ușor de digerat, e multă suferință în personaje. Cum ați gestionat emoțiile actorilor la filmări?
Ca regizoare, am cerut implicare emoțională și fizică totală din partea celor trei interpreți principali: Tahar Rahim, Golshifteh Farahani și Mélissa Boros. În mod evident știau ce-i așteaptă după lectura scenariului, că rolurile sînt grele și că ele înseamnă să scormonească prin dureri și răni. Eu am simțit, în schimb, că e firesc ca actorii să aibă acces deplin la sensibilitățile mele, la modul meu de a filma aceste emoții, asta și pentru că mi se pare normal să nu îi las singuri la scenele mai complicate de pe platoul de filmare, să fiu cu ei cu toată ființa mea. De aceea au existat și momente cu răbufniri emoționale teribile cînd am și plîns împreună. A fost o solidaritate autentică între noi toți, ne-am expus fiecare din echipă și am și dat tot ce am putut. Mi se pare normal să-i însoțesc în căutarea emoțiilor prin care trec. Am vrut să nu se simtă singuri.
Au fost personajele principale conturate ferm de cînd ați scris povestea? Sau ați modificat evoluția acestora pe parcurs, intervenind în transformarea lor emoțională?
Sînt foarte strictă cu toate scenariile mele, cînd e vorba de lumină sau cînd descriu efectele speciale, muzica, cu toate melodiile alese, și eu plec de la ideea că scenariul este un instrument pentru toată echipa, un fel de a vedea de la început care e direcția. Cred că, cu cît direcția scenariului este mai clară, cu atît putem pătrunde mai ușor în intimitatea dialogurilor și a scenelor din text. Cu cît e mai clar textul, cu atît coloana vertebrală a filmului e mai puternică și se va mula mai ușor pe secvențe. Fiecare secvență poate fi astfel refăcută, remodelată și reluată cu mai multă ușurință. Cu cît intențiile sînt mai limpede formulate, cu atît „accidentele” de pe platou care pot foarte ușor duce filmul în altă direcție vor fi mai ușor de evitat; sigur, ele pot să apară, dar tocmai de aceea pregătirile trebuie să fie cît mai bine formulate, să nu se destabilizeze echilibrul întregii scene. Deci pregătesc totul dinainte cu foarte multă atenție.
Repetați secvențele cu actorii?
Nu repetăm secvențele în sine, dar vorbim enorm înainte de a filma. Citim împreună textul, așadar prima lectură a scenariului o facem pentru a ne asigura că toată lumea înțelege sensul și intențiile fiecărei secvențe, dar și al întregii scene. Apoi revenim pe text și de data asta ne concentrăm pe intensitatea emoțiile pe care ne propunem să le redăm la anumite replici. Și aici mergem pe precizie, dar încercăm să păstrăm spontaneitatea și ceea ce trebuie să rămînă surprinzător într-o secvență. Ca regizoare, mi-am propus să creez momente în care exprimarea emoției pe care vreau să o transmit trebuie să fie cea mai aproape de realitate. Așadar, eu nu trag mai multe duble doar așa, ca să am mai mult material la montaj, nu asta mă interesează, dar pregătesc lectura dialogurilor pentru ca scena filmată să poată atinge acel moment de grație și de perfecțiune spre care tindem. Iar interpretarea actorilor ar trebui să ne surprindă pe noi, dar și ei să se lase surprinși de propriile emoții. Oare mișcarea camerei e corectă? Am găsit unghiul bun? Oare replica este potrivită? La fiecare scenă cizelăm și lucrăm pe aceste întrebări împreună.
Personajul Alpha interpretată de Mélissa Boros este terorizată la ideea că virusul o poate îmbolnăvi. Are oare acest sentiment rădăcini doar în maternitate?
Nu, nu neapărat. Adică aș spune da și nu. Virusul de care se vorbește în film este frica, și ea vine din societate, dintr-o societate care, de groaza necunoscutului, a unui virus pe care nimeni nu îl înțelege în cazul filmului meu, și din cauza faptului că nu are leac, se insinuează în straturile sociale, dînd naștere respingerii față de cei deja bolnavi. Alpha crede că este și ea bolnavă și, de asemenea, cel mai grav lucru rămîne rușinea resimțită de cei afectați. Cei loviți au nevoie de o societate care să-i sprijine, să-i primească și să-i accepte. Dar în film se întîmplă exact pe dos. Iar frica cea mai dureroasă vine dintr-o societate care refuză să se lupte cu această frică, în timp ce mama, care e personajul principal, se situează la polul opus. Chiar de la începutul filmului ea demonstrează că e singura căreia nu îi e frică de boală. Nu se sperie la ideea de a lua și ea virusul și își păstrează rațiunea, căci prin meseria ei are de-a face cu bolnavi care sînt tratați în spitale. Cînd frica pune stăpînire pe fiica ei, atunci se clatină și puterea mamei, mai ales pentru că trecuse prin aceeași traumă ca Alpha, trăise aceeași frică văzîndu-și fratele atins de boală. Șe știe că timpul traumei nu este liniar, că este mereu atins de reveniri din trecut, cu crize de angoasă, cu deliruri și halucinații care sînt trăite la intensitate maximă. Neliniștile mamei legate de viitor exprimă gîndul că trauma se poate manifesta din nou, prin îmbolnăvirea fiicei sale. Așadar e un triunghi al Bermudelor fără sfîrșit, între trecut, prezent și viitor. De aceea, nici structura filmului meu nu este liniară.
Alpha e locomotiva întregului film. Este ea unica perspectivă prin care noi, spectatorii, putem înțelege mesajul poveștii?
Da, așa aș spune și eu. E o posibilă interpretare, deși mie îmi place să vorbesc despre interpretări la plural pentru că și eu am propria mea înțelegere a filmului, iar experiența personală a fiecărui spectator contează, pentru că ideea este de a găsi punctele comune ale experiențelor noastre, dar, da, Alpha are perspectiva cea mai importantă. Punctul ei de vedere se simte chiar și în secvențele în care nu apare, în flashback-urile lui Amin și ale mamei, scenele din care ea nu face parte, și aici vorbim despre memoria lui Alpha prin intermediul filmului.
Față de filmele dumneavoastră precedente, Titane și Grave, Alpha are foarte mult dialog. Credeți că verbalizarea traumei poate însemna începutul vindecării?
Sînt sigură că, odată verbalizată, durerea este altfel percepută. Cred că a spune ce ți se întîmplă e o etapă absolut necesară în regăsirea libertății. Sînt convinsă de asta și chiar mă bucur că puneți problema așa, cu atît mai mult cu cît celelalte două filme ale mele vorbesc destul de puțin despre traume. Cred că asta vine și de la o formă de pudoare pe care eu o simt în fața cuvintelor, iar vorbind despre cinema, aș spune cu toată tăria că filmul este întîi de toate emoția care trece prin imagine și sunet deopotrivă. Apoi vin cuvintele, iar în filmele mele precedente se vorbește destul de puțin, emoția era exprimată altfel, nu era nevoie de atît de multe dialog, au fost filme mai tăcute. Cuvintele, după părerea mea, vin în unele situații să aducă dovezi, să diminueze poate sau, și mai rău, să explice emoția, ceea ce e altceva. Iar la Alpha, care abordează tema traumei transgeneraționale ca tabu social, am gîndit confruntarea personajelor cu ajutorul cuvintelor. Dialogul și cuvintele te ajută aici să ieși din șoc și aș spune că în filmul acesta m-am confruntat și cu teama mea de cuvinte. Și tocmai de aceea am încercat să îmblînzesc cuvintele, care sînt aici complementare cu imaginea și cu sunetul. În scena de final de la hotel, Amin spune adevărul și amîndoi protagoniștii sînt puși față în față, iar el alege să își petreacă ultimele zile cu sora lui, iar ea, ca mamă, nu vrea să își lase copilul să se confrunte cu stigma și disprețul de care Amin se lovește. E o situație imposibilă în care se luptă dragostea ei pentru frate, dar și cea pentru copil. Și ea simte că nu va fi în stare să-l sprijine așa cum ar trebui, de aceea dialogul și lupta erau esențiale în film. Vulnerabilitatea lor, căderea măștilor sociale trec prin schimburile de replici. Desigur că așezarea camerei și captarea sunetului erau esențiale pentru film, dar iată că dialogul a devenit absolut vital pentru înțelegerea acestei secvențe.
