Emmanuelle Béart debutează pe marele ecran în Manon des Sources, în regia lui Claude Berri (1986), interpretare care îi aduce premiul César pentru cea mai bună actriță în rol secundar. Filmează apoi cu mari regizori printre care André Téchiné (J’embrasse pas), Jacques Rivette (La Belle Noiseuse), Claude Chabrol (L’Enfer) sau François Ozon (8 femmes). Joacă cu Tom Cruise în Mission: Impossible. În 2023, co-regizează împreună cu Anastasia Mikova documentarul Un silence si bruyant. La București, în cadrul Festivalului Les Films de Cannes à Bucarest a rulat și L’Étreinte în regia lui Ludovic Bergery, unde Emmanuelle Béart strălucește în rolul lui Margaux, o văduvă cincantenară. Cu o naturalețe seducătoare, actrița a răspuns la întrebările mele.
Ați lucrat cu regizori mari: Jacques Rivette, Claude Sautet, Claude Chabrol, André Techiné, François Ozon. Care dintre ei au marcat în mod decisiv cariera dumneavoastră de actriță?
Toți au contribuit la cariera mea, nu aș putea alege un film sau un anume regizor. L-am adorat pe Rivette, dar același lucru pot spune și despre François Ozon sau despre Sautet. Mi-e imposibil să explic cine a fost cel mai important pentru mine. Toți au fost, iar relația mea cu filmele regizate de ei s-a construit treptat de-a lungul anilor. Nu știu dacă a fost un moment decisiv sau de cotitură, aș zice poate că Manon des Sources (Manon, fata izvoarelor – nota red.), deși și acolo era vorba de o continuitate de care sînt foarte mîndră.
Regretați experiența cinematografică americană? De ce a fost atît de scurtă?
Nu regret deloc experiența americană, am petrecut mai bine de șase luni acolo, i-am întîlnit pe Tom Cruise și pe Brian de Palma, care e un geniu al regiei de cinema. Mi-a plăcut enorm să lucrez cu ei, apoi am fost nevoită să particip la promovarea filmului în Los Angeles și mi-am dat seama atunci că nu mi-ar plăcea să îmi fac meseria acolo. Eram atunci extrem de atașată de cinema-ul francez de autor, care presupunea uneori și implicarea mea în procesul de scriere a scenariilor, deci o abordare foarte intimă de a juca și de a filma. Iar acolo, în America, m-am trezit într-o mașinărie uriașă din care lipseau profunzimea și intimitatea, deși aveam un agent și propuneri de colaborare. A fost alegerea mea de a nu mai lucra acolo.
Ați jucat mult pe scenă în ultimii ani. Ce oferă teatrul în plus față de film?
Din punct de vedere intelectual e mult mai satisfăcător, am lucrat de mai bine de douăzeci de ani în teatru cu regizori mari, iar lucrul pe text este pasionant. E foarte diferit de scenariul unui film, limbajul teatral este diferit, am jucat Pirandello și Camus și, înainte de toate, m-a interesat textul. De asemenea, am senzația că pe scenă mă simt ca acasă, ceea ce nu pot spune despre cinema. Sînt mai liberă la teatru, și la fel de liberă este și relația cu oamenii de acolo, fără a simți că sîntem judecați sau limitați de dimensiunile ecranului. Teatrul îmi oferă o plăcere fizică pe care nu o regăsesc în cinema.
De care roluri din cinema vă simțiți atașată?
Sînt multe roluri în cinema de care mă simt atașată. De exemplu, nu am uitat cînd am jucat Une femme française regizat de Régis Wargnier. E o partitură interesantă, inspirată din viața mamei regizorului și care reconstituie secvențe din timpul celui de-al doilea război mondial. Așadar, e poveste pe care am reținut-o, dar mie îmi plac toate rolurile, nu pot alege, e ca și cum i s-ar cere unei mame să aleagă între cei doi copii.
Vă mărturisesc că rolul interpretat în L’Étreinte (2020) m-a dus cu gîndul la cel din Un cœur en hiver. Ați spus că nu ați citit scenariul lui Ludovic Bergery. Cum ați intrat în pielea lui Margaux?
Nu am citit scenariul, dar l-am rugat să îmi povestească ce se întîmplă în film. Ludovic vorbea în fiecare zi despre Margaux și chiar mi-am imaginat scenele cît timp el povestea, dar am intrat în rol fără să vreau să construiesc un personaj. Știam că joc o femeie care și-a pierdut busola, reperele, și care trebuia să o ia de la zero, ca și cum nu mai trăise înainte, care avea să descopere totul cu naivitate prin corpul unei femei, dar cu privirea unui copil. Era contrasul între reacțiile unei femei și naivitățile sau impulsivitatea dureroasă a unui copil. Margaux trece prin stări extreme, fie e prea fericită, fie e lipsită de speranță. Eu nu mi-am propus să nu construiesc nimic, ci să deconstruiesc. Și, ca să fiu sinceră, după o absență așa lungă am vrut să încerc ceva nou. Mi-am spus: „Iată, eu nu am mai încercat niciodată abordarea asta”. Am încercat atunci altceva și nu am vrut să repet scenele înainte de filmare, nici să citesc dialogurile sau să le învăț. M-a amuzat și m-a atras să merg într-o direcție pe care nu o cunoșteam, să construiesc personajul fără să citesc scenariul sau măcar replicile. Și a ieșit un film care mi-a plăcut.
Este absolut fabuloasă Margaux. Și acționează cu naturalețe și curaj, fără să se gîndească la consecințe.
Absolut! Și chiar riscă foarte mult. Da, își riscă viața cînd ajunge pe mîinile mafioților ruși. Iar în momentul în care intră în apă, ea chiar își dorește să moară, e vertiginoasă, acționează fără plasă de siguranță, se aruncă pur și simplu în vid.
Poate doliul să reînvie dorința de a trăi?
Da, doliul are mai multe forme. Aș fi de părere că Margaux, măritîndu-se foarte devreme și avînd copii de foarte tînără, nu a avut cînd să-și trăiască viața. Desigur că pierderea soțului înseamnă o durere profundă care i se citește pe chip. Se simte acea singurătate prin care trece, dar și un sentiment de imensă libertate, pe care nu a mai cunoscut-o, ca și cum ar fi trebuit să recupereze timpul pierdut, anii netrăiți. Asta nu o împiedică să sufere, dar decide să trăiască, iar această hotărîre e însoțită de o mare inocență, de o stîngăcie imensă. Cînd intră pe aplicațiile de dating ea caută dragostea, nu o partidă de sex, așa cum descoperă la unul dintre bărbații cu care ajunge să se întîlnească. E foarte comică, dar și înduioșătoare. Cred că nu și-a mai simțit corpul de foarte multă vreme și dintr-odată totul e bulversant, privirile și mai ales faptul că ea își caută un loc care i se refuză. După o noapte împreună cu un bărbat, nu mai vrea să plece, mai mult, a doua oară cînd îi face o vizită și descoperă casa cu acei copii care sărbătoresc cu șampanie, ea trăiește o mare durere.
Dar reușește pînă la urmă.
Da, o scoate mereu la capăt, dar cu greutate și asta după ce cade.
Ați refuzat roluri? Și, dacă da, din ce motive?
Cum vă spuneam, zece ani nu am mai vrut să citesc nici un scenariu și l-am rugat pe agentul meu să refuze tot ce e propunere legată de cinema. Am refuzat cinema-ul pentru că mă săturasem și pentru că mă gîndeam că teatrul e un loc unde ai dreptul să îmbătrînești, ceea ce nu credeam că cinema-ul poate face. Nu mă gîndeam că filmul îi dă voie unei femei să îmbătrînească și nici nu eram sigură că eram gata să accept să îmbătrînesc pe ecran. Dar L’Étreinte m-a readus către film și am spus de la bun început că nu vreau să citesc scenariul, să fiu machiată sau coafată. Am refuzat orice artificiu și mi-am dorit să aflu cum arăt acum într-un film. Și mi-a plăcut, rolul mi s-a potrivit. Dar am mers în general către teatru și către oameni cu care mi-am dorit să lucrez.
Ce viitor credeți că are filmul documentar? Dar filmul de autor?
Eu trăiesc cu un bărbat care nu face decît documentar, iar în Franța acest gen ocupă un loc aparte, e după mine și un mod de a dezvălui ceva, fie ceva intim, fie problemele unei societăți, e o mărturie puternică. Documentarul pe care l-am regizat eu, Un silence si bruyant, a circulat mult prin lume, am fost cu el în China, în Australia, la New York. În Franța, destule documentare se lansează și în sălile de cinema, desigur unele se pot vedea și la televizor. Viitorul documentarului, mă întrebați? Cred că cinematograful de autor trece printr-o perioadă fragilă, sînt din ce în ce mai puțini bani, tot mai multe filme care se fac cu un buget restrîns. Așa se întîmplă și cu documentarele ale căror bugete sînt foarte restrictive, dar a continua să le faci presupune o luptă. Nu e ușor, uitîndu-mă la ce face soțul meu, durează ani strîngerea unor fonduri, apoi urmează filmarea, găsirea unui distribuitor, posturile de televiziune sînt tot mai reticente. Așadar, din punct de vedere financiar e foarte greu, dar în Franța e un sistem de finanțare care e bun, există CNC, Orange, Disney și alte surse de venit și cu toate astea pot spune că ultimul film la care am lucrat l-am făcut cu foarte puțini bani, iar următorul va fi la fel, dar în același timp, la un documentar se creează o solidaritate a echipei. Nu sîntem bine plătiți, dar sîntem foarte uniți și ne dorim ca acest tip de cinema să-și continue existența.
La ce lucrați acum?
Nu pot dezvălui titlul, dar vă pot spune că e povestea a trei femei care nu s-au întîlnit, dar sînt în doliu pentru o persoană pe care toate trei au cunoscut-o... Scenariul este magnific.
Foto 2: Manon des Sources
