„Acum am ales să vorbim despre iubire” – interviu cu regizorul Emanuel PÂRVU –

Filmul Trei kilometri pînă la capătul lumii în regia lui Emanuel Pârvu are premiera mondială în competiţia oficială a Festivalului Internaţional de Film de la Cannes. L-am întrebat pe regizor ce înseamnă pentru el să concureze alături de Coppola, Cronenberg sau Lanthimos cu o poveste de iubire filmată în Deltă.

În 2016 ați fost la Cannes ca actor cu filmul Bacalaureat regizat de Cristian Mungiu. Cum a fost atunci și ce sperați să fie acum, cînd mergeți în calitate de regizor?

Diferențele sînt foarte mari, deși Cannes-ul presupun că e la fel. Este o sărbătoare a cinema-ului, Festivalul de film de la Cannes reușește cumva, în aceste vremuri pline de neliniște, să aducă în prim-planul mondial filmul. De sperat mi-am terminat speranțele odată cu selecția, a fost atît de copleșitoare vestea încît nu cred că mai poți spera la altceva.

Ca regizor, atît în filmul Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor (2017), cît și în Marocco (2021), vă aplecați asupra relațiilor complicate și imprevizibile dintre părinți și copii. Ce zone și ce raporturi sondează Trei kilometri pînă la capătul lumii?

Din punctul meu de vedere, faptul că filmele explorează zona familială este doar o consecință a unor întrebări care țin de umanitate și de coloritul ei pestriț. Mi-e greu să mă gîndesc în general la ceva, îmi place să mă gîndesc în particular, în microuniversuri. Iar relațiile de familie sînt un univers în sine. Acum am ales să vorbim despre iubire – într-o altă formă a ei. În filmul nostru există și o iubire necondiționată, există și una condiționată, iar asta deja invită la dezbatere, mai ales cînd vorbim despre familie. 

Ați scris de data aceasta scenariul împreună cu Miruna Berescu, care este și producătoarea filmului. Cum s-a conturat povestea din Trei kilometri pînă la capătul lumii și care a fost aportul Mirunei la scenariu?

Povestea pleacă din întrebări pe care Miruna și cu mine ni le-am pus, amîndoi fiind în ipostaze duble – și cea de copii (ai părinților noștri), și cea de părinți (ai copiilor noștri). La început scenariul era mult mai agresiv, din punct de vedere al întîmplărilor și al reacțiilor personajelor, aportul Mirunei fiind esențial în diminuarea acestei agresivități. La mine pornea totul într-o luptă, iar Miruna aducea personajele într-un dialog, într-o dezbatere. Ceea ce s-a dovedit mult mai sănătos pentru film.

Am citit că filmările au avut loc anul trecut în zona Deltei Dunării, în satul Dunavăț. Ce semnificații au aceste locuri pentru dumneavoastră?

Filmările au fost în Sfîntu Gheorghe, în Deltă și la Dunavățul de Sus. De Sfîntu Gheorghe ne leagă multe lucruri, acolo, de 21 de ani, are loc Festivalul Internațional de Film ANONIMUL. Adică Miruna (care este și producătorul filmului) a avut prima ediție de festival în acel loc, unde continuă an de an. Iar pe mine mă leagă o relație specială cu Delta Dunării, aproape toată copilăria și adolescența mea am mers cu părinții în fiecare vară, locul ăla e cumva „tatuat” în sufletul meu.

Pentru mulți dintre noi, Delta reprezintă „capătul lumii”, dar și locul unde natura și-a păstrat ingenuitatea. Cînd ați stabilit indicațiile regizorale cu  directorul de imagine Silviu Stavilă, de care elemente ați ținut cont?

Cred că lumina din Sfîntu Gheorghe nu o poți găsi decît acolo. Nu știu exact ce se întîmplă, poate din reflexia apei, poate din particulele din aer și apă, nu știu cum, dar nuanțele de culoare din Sfîntu Gheorghe sînt unice. Discuțiile cu Silviu Stavilă (cu care am făcut și Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor, și Marocco) au durat ceva timp, am stat să hotărîm în ce mod estetic putem spune această poveste. Am optat pentru o cameră fixă – primul film pe care îl filmez așa –, din multe considerente. Ritmul vieții de acolo, contrastul între locul ireal de frumos și întîmplările ireal de urîte, mărimea Dunării și a Mării Negre în contrast cu obtuzitatea gîndirii, toate astea au fost elemente care au dus spre un anumit fel estetic de abordare narativă.

O surpriză nemaipomenită este revenirea la Cannes a actriței Laura Vasiliu, personajul Găbița din 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile. Cum ați făcut casting-ul și ce v-a convins să-i oferiți ei rolul principal feminin?

Casting-ul a fost unul normal, cu actori care vin, spun textul, iar noi încercăm să vedem care e mai potrivit cu care. În procesul de casting nu verifici cît de bun e un actor, ci cît e de potrivit pentru ce va avea de făcut. Iar în ecuația cu Ciprian (Chiujdea, nota red.) și cu Bogdan (Dumitrache, nota red.), Laura a fost cea mai potrivită.

Alături de Bogdan Dumitrache și de Valeriu Andriuță apare în film și Ciprian Chiujdea (aflat la debut în lungmetraj), cunoscut prin piesa de teatru SF (Super Fragil) montată de Andrea Gavriliu la Excelsior, în București. Pe vremuri, granița între scenă și platoul de filmare era greu de trecut. Se adaptează mai ușor astăzi generația tînără la rigorile unor filmări?

Pentru Ciprian a fost un proces foarte dificil, dar peste care a trecut foarte bine. Am lucrat mult cu oameni din tînăra generație și cred că sînt foarte pregătiți pentru cerințele din piața muncii. Cred că adaptarea ține de o putere de a te oferi proiectului, de a avea încredere în regizor și în echipa de producție că vor fi acolo în momentele dificile, să te ajute să treci peste. Rigoarea este ceva ce se învață, se dobîndește pe parcurs, cu multă voință. Filmarea este un lucru dificil, mai ales cînd e în deplasare, dar cred că asta oferă și posibilitatea de a fi captiv mental în proiect, de a nu fi bruiat de cotidianul citadin, lucru pe care tînăra generație îl îmbrățișează total.

Cîte zile ați filmat și cine a făcut scenografia pentru Trei  kilometri  pînă la capătul lumii?

Undeva între patru și cinci săptămîni – dacă punem și deplasările între locațiile de filmare. Scenografia și costumele au fost făcute de Bogdan Ionescu, un om cu o atenție la detaliu ce merge spre microscopic. Nu a existat element de costum, accesoriu sau obiect din cadru care să nu fie discutat cu Bogdan, iar colaborarea dintre el și Silviu (Stavilă, nota red.) privind cromatica și texturile obiectelor sau costumelor a făcut ca ceea ce se vede pe ecran să nu aibă nici un gram de artificial.

Cine a asigurat producția și post-producția acestui lungmetraj și cît de greu a fost să faceți rost de finanțare?

Producătorul filmului Trei kilometri.... este Miruna Berescu, film realizat în co-producție de două companii: Asociația FAMart și FAMart Films. Este un film realizat cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei, iar despre procesul de finanțare cred că poate să vă spună producătorul. Post-producția a fost realizată de Foarfeca Studio, editorul filmului Mircea Olteanu și de Chainsaw Europe, manager post-producție Viorel Chesaru – sunet și colorizare. Au mai lucrat Alexandru Dumitru la editare sunet și mixaj, Laurent Morel și Adriana Crăciunescu la colorizare.

Aveți date legate de premieră și de protocolul care urmează?

Încă nu știu să vă răspund la întrebarea asta.

Ce au special oamenii care trăiesc în Deltă?

Oamenii de acolo au o ospitalitate aparte, au un fel de a se raporta la oameni complet diferit. Ei au contact cu „turiștii“ doar în perioada verii, iar asta este foarte dificil de îngurgitat. Și oamenii din Deltă au copii, au nepoți, iar faptul că turiștii vin cu tot bagajul citadin după ei face ca raportarea la „oraș“ să fie una aparte. Invit pe oricine vrea să meargă iarna în Deltă să meargă pe apă, cu barca, în luna decembrie. Dacă îngheață Dunărea, oamenii Deltei sînt captivi acolo, sînt prinși pînă vine „spărgătorul“ într-o lume ruptă de mileniul în care trăim. Ei au alte reguli, alte raportări la timp și la natură. Sînt apropiați de viața concretă, apropiați de vînt și de soare, nu îi impresionează nimic din lumescul nostru, al oamenilor de la oraș. Și e foarte bine că e așa, îi admir foarte mult. 

Au existat secvențe care „au căzut” la montaj? Și, dacă da, pe ce considerente le-ați sacrificat?

A „căzut“ aproape o oră și un sfert din film. A „căzut“ o poveste paralelă care era în primele variante de scenariu, o poveste minunată din punct de vedere vizual. Doar că, văzînd filmul, ne-am hotărît ca asta să fie partea sacrificată, indiferent de cît de mult ne-am chinuit să o filmăm, indiferent de cît de greu a fost. Pentru că ceea ce contează este simplitatea unei povești emoționante, care nu are alte fire, alte zorzoane, alte chestiuni legate de estetică sau stilistică cinematografică. Și atunci am hotărît, cu toate durerile, să renunțăm la acea poveste secundară.

Vă întreb fără ironie: nu v-ar fi tentat să jucați în film?

Între orgoliul de actor și realizarea fiecărui cadru din film în condiții foarte bune, o să aleg întotdeauna filmul înaintea mea.

interviu realizat de Roxana CĂLINESCU