„O selecție la care nici nu am îndrăznit să visez” – interviu cu regizorul Andrei TACHE-CODREANU

La  ediția din acest an a Festivalului de la Cannes, în secţiunea oficială paralelă Cinéfondation, a fost proiectat scurtmetrajul românesc Fursecuri şi lapte (Milk and Cookies) regizat de Andrei Tache-Codreanu, tînăr absolvent al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”. Filmul său surprinde o secvență de familie care se întîmplă în ajunul Crăciunului și îi are în distribuție pe Doru Bem, Anca Florescu, Rareş Prisacariu și Liviu Chiţu. Imediat ce a revenit în țară, regizorul a povestit despre experiența caneză și despre virtuțile terapeutice ale cinema-ului.

Ce categorie de filme reunește secțiunea caneză La Cinef – Cinéma de demain și cîte titluri au rămas în competiție?

Secțiunea La Cinef reunește 16 scurtmetraje din toată lumea, de la Argentina pînă la Japonia și, în acest an, cu bucurie, și scurtmetrajul nostru românesc. A fost o mare surpriză să fim printre cei 16 finaliști din 2.700 de înscrieri, fiind o selecție la care nici nu am îndrăznit să visez.

În ce sală a fost proiectat scurtmetrajul Fursecuri şi lapte și cum a fost primit? A rîs publicul?

Proiecția La Cinef a avut loc în Sala Buñuel, iar primirea de către public a fost foarte caldă. A fost singura comedie de anul acesta, fiind inclus într-o selecție de filme extrem de grele din punct de vedere al subiectelor abordate. Am avut emoții extrem de mari, pentru că nu știam dacă tipul de umor pe care l-am gîndit va fi unul universal. Știam că acesta va fi testul filmului, respectiv proiecția într-o sală cu spectatori din toată lumea. Reacția publicului a fost neașteptat de bună și cred că aceasta este una din particularitățile realizării de comedii – succesul sau insuccesul pot fi determinate pe loc. Citez mai jos și din observațiile doamnei Eugenia Vodă, care ne-a făcut surpriza de a fi prezentă în sală la premieră și care a scris despre film: „Am avut bucuria să văd cum Milk and cookies înviorează sala, s-a rîs, s-a aplaudat la sfîrșit cu foc (pentru că sînt și aplauze reci), e genul de film de la care pleci cu zîmbetul pe buze și cu sentimentul că partida nu e pierdută!”.

Se știe că uneori sărbătorile în familie reînvie demonii cei mai fioroși. De ce vi s-a părut important să plasați acțiunea în ajunul Crăciunului?

Fix din acest motiv, pentru faptul că, atunci cînd încercăm ca totul să fie perfect, parcă ies la iveală în mod inevitabil lucrurile pe care dorim să le ascundem cel mai mult. Astfel, mi-am propus în film un studiu al contradicțiilor, de la apartamentul perfect pregătit pentru Crăciun, așezat în contrast cu dezordinea dintre cei doi soți, pînă la Moș Crăciunul ieșit din tipare, care ajunge în apartament inițial pentru a aduce cadouri copilului, dar ajungînd în final acolo de fapt pentru cei doi adulți.

Ce ar fi de spus despre cei patru actori cu care ați lucrat și despre echipa care v-a susținut?

Fiecare rol pe care îl scriu este ghidat de un anumit set de caracteristici pe care trebuie să le îndeplinească actorul care îl va interpreta, pentru a funcționa în contextul dramaturgic pe care îl creez. Astfel, pentru mine, casting-ul este un proces extrem de precis. Mai mult, am avut aici șansa ca distribuția mea ideală formată din Doru Bem, Anca Florescu, Rareș Prisacariu și Liviu Chițu să fie disponibilă pentru proiect. Trebuie să mulțumesc în mod special și echipei extrem de talentate, respectiv Denis Budăi – coscenarist și coproducător, Barbu Nițelea – director de imagine, Marius Stănică – scenograf, Alexandra Diaconu – montaj și Matei Vasilache – sunet. Cu toții m-au susținut și au crezut în demersul meu, încă din perioada de pregătire.

Cu ce impresii v-ați întors de la Cannes?

Pe lîngă amploarea desfășurării sale și nivelul înalt pe care îl impune, simt că Festivalul de la Cannes este impresionant mai ales prin faptul că reușește să reunească cineaști din toată lumea, care au șansa să își expună prin opera lor propria voce, propria durere. Întrucît, pentru un autor, ecranul de cinema este de fapt o reflexie a propriei conștiințe, am simțit că acolo a fost mai mult decît un spațiu impresionant de proiecție precedat de un covor roșu cu sute de fotografi, ci s-a transformat într-un spațiu cathartic, unde fiecare dintre regizorii invitați a primit de fapt șansa să își împărtășească povestea sau destinul.

Ați regizat, acum cîțiva ani, documentarele Acum, în Deltă, se lasă seara și Esmeralda. În ce fel „abordați” lumea prin documentar? Dar într-un film de ficțiune?

Atunci cînd lucrez la un film de ficțiune îmi spun că de acum vreau să fac doar ficțiune, iar atunci cînd lucrez la un documentar, spun că voi face în continuare doar documentar. Reflectînd acum, cred că este vorba atît despre particularitățile fiecăruia dintre aceste medii cinematografice care mă îmbie, dar și despre proces în sine, care pentru mine este unul similar, indiferent de proiect. S-a spus de multe ori că un regizor trebuie să urmărească o poveste care este interesantă în primul rînd pentru el, teorie pe care o aplic indiferent de proiect și care cred că funcționează pentru că, în mod inevitabil, dacă tu ai găsit o abordare interesantă a unui subiect, de cele mai multe ori aceasta va fi interesantă și pentru public.

La ce lucrați în următoarea perioadă?

Dacă pînă în urmă cu cîteva luni toate ideile pe care le aveam erau pentru scurtmetraje, ceva s-a schimbat în mine după lucrul la acest film, intrînd într-un proces nou care îmi este cît se poate de firesc pentu lucrul la lungmetrajul meu de debut. Nu a fost ceva ce mi-am impus și cred că nu este întîmplător faptul că 30 este vîrsta medie la care regizorii pe care îi urmăresc au reușit să debuteze în lungmetraj.