Ozana Oancea a terminat actorie și a jucat o perioadă pe scena teatrului din Craiova. La Premiile Gopo organizate recent a fost nominalizată la categoria Cea mai bună actriță în rol secundar pentru rolul Nadia Gămăneci din filmul Nu mă lăsa să mor al lui Andrei Epure. A mai jucat în documentarul româno-britanic Atît de familiar proiectat în aprilie la Festivalul One World Romania. Cînd am început discuția, Ozana pleca la Festivalul de film GoEast din Wiesbaden. Am continuat să vorbim la cinemateca Eforie despre roluri și costumul de actor în filmul românesc.
Cînd am reluat legătura erați la Festivalul de film de la Wiesbaden cu producătoarea Ada Solomon, organizatorii dedicîndu-i „un program special”. Privind înapoi la rolul interpretat în 2009, în Felicia, înainte de toate, film proiectat și el la GoEast, ce credeți că s-a schimbat? Lăsînd deoparte tehnologia la filmări, ce e altfel?
Am primit întrebările, da, la scurt timp după ce am ajuns la Wiesbaden. Îi mulțumesc Adei Solomon, de care mă leagă o prietenie veche – plecăciune adîncă – pentru că m-a invitat să venim împreună la acest festival dedicat cinematografiilor central- și est-europene, care îi face un portret de cineast, prezentîndu-i o parte dintre filme, și anume: Poziția copilului (2013, Călin Peter Netzer), Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (2021, Radu Jude), Distanța dintre mine și mine (2018, Mona Nicoară, Dana Bunescu), Mammalia (2023, Sebastian Mihăilescu), Nu-mi pasă dacă vom intra în istorie ca barbari (2018, Radu Jude), Cold Waves (2007, Alexandru Solomon), Cele două execuții ale mareșalului (2018, Radu Jude), Marilena de la P7 (2006, Cristian Nemescu), Despre imposibilitatea unui omagiu (2024, Xandra Popescu), Toni Erdman (2016, Maren Ade), Felicia, înainte de toate (2009, Răzvan Rădulescu & Melissa de Raaf). Am ținut foarte mult să înșir fiecare titlu din această selecție. Deși foarte restrînsă, ea spune multe despre munca Adei, despre felul cum a exersat, cu atît de mulți artiști importanți, extrem de diferiți, o enormă capacitate de a coagula energii, de a domoli energii, de a birui energii, pe parcursul foarte multor ani. Întorcîndu-mă la întrebare, nu mă simt în măsură să răspund. Cred că se simte (cel puțin în filmele din competiția de aici, din care am văzut cîteva deja), un fel de contragere... Resursele sînt greu de găsit și abundă „filmele mici”, adică filmele cu bugete (destul de/mai) mici, de multe ori cercetări autobiografice, portrete individuale ale unor oameni obișnuiți. Filmele astea fac ceva foarte frumos și important (nu nou, doar că poate cu o mai mare frecvență): demonstrează (cinematografic) cît de bogat (interior) e (cîte) un om sărac, cît de frumos, senin (interior) este (cîte) un om urît, schimonosit de vitregiile sorții. Da, se vorbește mult despre sărăcie, precaritate, despre efort, despre izolare și imposibilitatea de a ieși din ea, dar și despre forța de a trăi modest, cu o anumită umilitate și de a găsi/da sens vieții. Aseară, tîrziu, am revăzut, pe ecran de cinema nemțesc, după foarte-foarte mulți ani, Marilena de la P7. An de producție 2006, primul film produs de Ada, prin compania ei, fără finanțare de stat. Filmul ăsta te izbește exact la fel de dureros, douăzeci de ani mai tîrziu. Și asta nu are cum să se schimbe vreodată. Plecăciune (filmul).
Sînteți la a doua colaborare cu regizorul Andrei Epure. După succesul scurtmetrajului Interfon 15 proiectat în premieră în secțiunea canneză Semaine de la Critique, a debutat recent într-un foarte special horror de atmosferă Nu mă lăsa să mor, selecționat la Locarno și recompensat în Franța cu Prix Sauvage. Au fost cele două interpretări oarecum similare ca expresivitate artistică? Sau, dimpotrivă, disjuncte?
Întrebarea mă face să mă gîndesc cum de am ajuns să colaborez (ah, deloc nu-mi place cuvîntul acesta aici) cu regizorul Andrei Epure. Probabil că Andrei și/sau partenera, producătoarea și co-scenarista lui, Ana Gheorghe, și-au amintit de (una dintre) puținele mele apariții în filme (poate Felicia, înainte de toate sau, poate, Visul lui Adalbert, filmul lui Gabriel Achim). La casting doar am discutat, am ascultat, am încercat să semnalizez că mă impresionează, mă atinge felul delicat, precaut, în care scrie Andrei Epure, în care compune rarefiat pe tema morții, a singurătății. Andrei atinge ușor, „effleurează”. E gînditor și foarte discret. Ana înțelege, știe, adaugă, face. Plecăciune (ambilor). Am mai vorbit atunci, cu precauție, am mai tăcut cîte un pic. Evident, în paralel, gîndul meu ălălalt, observatorul-comentatorul-decidentul, mă atenționa că tăcerile nu-s prea de succes la un casting, bagă și tu niște energie, demonstrează implicare, chef de lucru. Dar atunci am vorbit cîteva minute despre scenariu, cu pauze de gîndire. Apoi am mers la filmare. Nu, întîi am mers la proba de costum, apoi la filmare. M-am supus costumului, m-am supus filmării. Am încercat să prind gîndul lui Andrei și să-l pun pe observatorul-comentatorul-decidentul meu pe hold. Asta pentru Interfon 15. Dar și apoi, la Nu mă lăsa să mor...
Personajele Irina și Nadia din cele două filme ale regizorului Andrei Epure abordează intensități diferite. Prima are tăceri terifiante, Nadia e victima teoriei conspirației. Cum ați lucrat cu tăcerile?
Am furat un pic, vorbind deja mai sus despre tăceri, am făcut economii de semne tipărite. Cînd ai de rostit replici care poarta marca ciudățeniei, te simți foarte tentat să lucrezi cu ritmuri modificate, ori foarte strînse, ori foarte desfăcute. N-am numărat „beat“-uri. Dar cred că le-am marcat totuși, discret. Cu degetele.
În Felicia m-am regăsit atunci și mă regăsesc și acum
Vă regăsiți în personajul Nadia Gămăneci?
Nu, deloc. Ce-i drept, scriu imediat după a doua proiecție cu Felicia, înainte de toate. La discuția cu publicul, Ada (Solomon, nota red.) spunea că se simte mîndră văzînd că filmele ei rezistă cu brio în timp. Felicia e un personaj care vorbește mult la telefonul mobil. În mod normal ai spune că nu se poate ca, la interval de aproape douăzeci de ani, cînd tehnologia și integrarea ei în viața noastră s-au schimbat radical, toate modurile de a acționa, de a încerca să acționeze fără succes ale Feliciei, să fie absolut ridicole, „obsolete” (lui Răzvan – Rădulescu, nota red. – îi place mult cuvîntul ăsta). Și nu-s. În Felicia m-am regăsit atunci și mă regăsesc și acum, deși m-am schimbat radical (adică am aproape douăzeci de ani mai mult decît aveam – ceea ce ar putea naște o discuție: să fie asta o schimbare radicală? Aș zice că da.) Spuneam, după proiecție, despre personajul Felicia că e o campioană a ezitărilor. Nadia Gămăneci e o campioană (în alt registru) a nerezolvărilor (și a obsoletului). Eu conspiraționistă nu-s, dar nici vreo campioană a rezolvărilor. Deci poate, totuși, un pic mă regăsesc. Mă regăsesc în costumul Nadiei Gămăneci, m-a ajutat mult.
„Eu trăiesc o dramă... Mi-am dat seama de asta de cînd a murit tata că a fost lucrătură. Te omoară în grup.” E una din replicile Nadiei Gămăneci. Cît de greu a fost „să vă jucați” cu bizareriile acestor replici?
Greu la o filmare e să faci lucruri solicitante fizic, să urli zvîrcolindu-te în noroaie care te înghit, să faci un rol principal într-un film single take, să rîzi cinci minute la gros-plan (asta mie mi-ar fi imposibil). Ar fi injust față de noțiunea de efort uman să declari că a rosti niște cuvinte, încercînd să slujești rostului cu care au fost scrise, e ceva greu.
V-am văzut recent în documentarul Something Familiar / Atît de Familiar realizat de cineasta româno-britanică Rachel Tăpîrjan. Unde ați cunoscut-o și ce impresie v-a făcut povestea ei de viață transpusă în film?
Nu am cunoscut-o și n-o cunosc, de fapt, pe Rachel. Mi-a fost descrisă scurt povestea ei pentru casting, care s-a desfășurat la distanță. Nu eram în București și nu aveam deloc condiții să fac un self-tape acceptabil. M-am filmat în mașină, dar nu mai știu sigur dacă am trimis filmarea din mașină (staționată) sau totuși am refăcut ulterior în bucătărie. Nu mai țin minte decît că mi-a fost greu să mă organizez și am trimis o filmare foarte improvizată. Și nu mai țin minte care a fost cerința acestui self-tape. Director de casting a fost Florentina Bratfanof. Plecăciune. De la Wiesbaden am venit direct la proiecția cu Something Familiar / Atît de Familiar din cadrul Festivalului de film documentar și de drepturile omului One World Romania. O trecere foarte frumoasă. Rachel era acolo, înconjurată de cîțiva oameni ai filmului, dar și de mulți spectatori (unii extrem de tineri), care au asaltat-o cu întrebări, la Q&A și mult după, pe stradă. M-a impresionat foarte tare că a venit îmbrăcată cu rochia pe care a purtat-o la filmările scenelor de „casting pentru mama care nu (mai) e”. Am întrebat-o. A rîs... „Yes, I’m still searching”.
Unde s-a filmat și cîtă libertate ați avut în secvența respectivă, de „casting pentru mama care nu (mai) e”? S-a putut improviza?
S-a filmat într-o cameră din sediul companiei de producție Saga Film, o casă uriașă, construită probabil în jur de 1920, cu camere foarte înalte, late și lungi. E loc. Gol. E și un hol mare. Am sosit de la Brașov, cu trenul. Cu hainele mele. Un fond de ten, al meu. În holul mare era Elena Martin, producătoarea filmului. Mi-a spus cîteva cuvinte: intri, stai de vorbă, ieși. Am intrat. Am stat de vorbă (adică am improvizat 100%). Am ieșit. Nu am văzut-o pe Rachel nici înainte, nici după, pînă acum, la Eforie, luni seara. Cinemateca Eforie.
Ce planuri aveți? Ce mai puneți la cale?
După ce am primit o foarte surprinzătoare nominalizare pentru rol secundar pentru Nu mă lăsa să mor. Plecăciune (juriului de nominalizări de la Gopo, pentru atenția cu care s-au uitat la filmul ăsta, observînd și contribuția mea, foarte-foarte restrînsă). Pentru mine, care lucrez puțin, e emoționant. Traduc piese de teatru, filme (scenarii, subtitrări, înainte de toate), accesibilizez filme (mai ales descriere audio – adaptare pentru spectatori nevăzători – scriu și înregistrez aceste descrieri audio, deocamdată doar în cadrul programelor „Cinema fără bariere” și „Anim’est SUPER”, ambele duse pe umeri cu extremă energie și comprehensiune de Ligia Soare. Plecăciune). Mai am cîteva zile de filmare în lunile care urmează. Pe urmă nu mai știu. „Stau lîngă telefon și aștept să sune”, cum spunea Geraldine Chaplin la TIFF 2012. Dublă plecăciune (și Geraldine, și TIFF, toate edițiile).
