Ceilalți doi realizatori care au reprezentat filmul românesc în secțiunea Semaine de la critique a evenimentului canez au fost Vasile Todinca cu Alișveriș și Xandra Popescu cu Erogenesis. Primul scurtmetraj relatează 24 de ore din viața Tatianei (Florentina Năstase) care, nemaiavînd cu ce să-și plătească chiria, e nevoită să își vîndă cosița împletită într-un București agresat de reclame la cazinouri și camere de supraveghere. Imaginea e semnată de Marius Panduru, iar distribuția e completată de actorii Ilinca Manolache, Gabriel Spahiu și Cătălina Romaneț. Orădeanul Vasile Todinca a absolvit Facultatea de Teatru și Film a Universității „Babeș-Bolyai“ și a lucrat ca asistent de regie cu Radu Jude și Adrian Sitaru.
Alișveriș este, dacă nu mă înșel, al patrulea scurtmetraj unde semnați regia și scenariul, dar este primul care are premiera mondială la Cannes, în secțiunea competițională Semaine de la Critique. Cum a fost primit filmul pe croazetă?
Dacă punem la socoteală și filmele făcute în facultate, probabil că e chiar al cincilea. Acum, serios, am mai făcut un scurtmetraj, în co-regie cu Vlad Popa, a cărui premieră a fost în toamna anului trecut la Festivalul de film Tallinn Black Nights. Îl menționez pe acesta deoarece îl găsesc mai reușit, în comparație cu altele (din facultate sau încercări pe cont propriu) care sînt eșecuri totale. Dar, sigur, trebuie început de undeva. Întorcîndu-ne la filmul de față, pot spune că a avut parte de o primire foarte bună la festival, atît la proiecția de gală, cît și la cea la care am participat incognito.
De unde ideea de a scrie despre o fată care e nevoită să își vîndă părul pentru a-și plăti chiria?
În urmă cu vreo patru ani, am văzut la coadă la supermarket o femeie care venise să-și cîntărească o cosiță de păr cu scopul de a o vinde ulterior. Era clar că nu era vorba de cineva care face vreo mare afacere, ci era, cel mai probabil, într-o situație disperată. Dar cît de disperată să fie situația ca să recurgi la un asemenea gest, riscînd, probabil, umilințe de tot felul? Pînă la urmă, nu e ceva la ordinea zilei ca o persoană să intre într-un magazin cu un obiect atît de intim (e totuși o parte din ea) și să-l arunce pe un cîntar pe ale cărui talere trec zilnic banalele legume și fructe. Răspunsul la întrebare e luat, în parte, tot din realitate, ca să spun așa, unde subzistența devine tot mai grea pentru persoanele vulnerabile, iar locuirea e îngreunată tot mai tare de prețurile ce cresc mereu. Apoi, în jurul acestor teme se învîrt și filme precum Umberto D (Vittorio De Sica), Sue (Amos Kollek), Take out (Sean Baker & Shih-Ching Tsou), Une simple histoire (Marcel Hanoun), care mi-au servit ca referințe în construirea poveștii și implicit a filmului.
Bucureștiul din film e un spațiu excesiv de dinamic, bombardat de panouri publicitare uriașe și reclame electorale, toate înșirate haotic pe fațadele clădirilor. Ce rol are această violență a imaginilor în povestea din film?
Bucureștiul este un oraș foarte violent cu locuitorii săi, dar latura asta a sa a mai fost explorată în filme, nu mai e o noutate. Că nu avem o lege care să reglementeze publicitatea stradală, e și asta deja foarte bine cunoscut. De cînd am pornit la drum cu această poveste, mi-a fost foarte clar că protagonista trebuie să fie captivă într-o lume a obiectelor (pe care le vinde pentru a-și asigura traiul) și a anunțurilor de tot felul (de la anunțuri de job-uri, de vînzare-cumpărare, anunțurile de pe casa scării etc.). M-au interesat în mod particular anunțurile care promit acel „mai”: mai bun, mai mult, mai repede. Iar aici excelează panourile publicitare la credite și cazinouri, care sînt cele mai violente și cele mai perverse. Ne-am organizat în așa fel încît filmarea să se suprapună cu campania electorală pentru alegerile prezidențiale de anul trecut, iar asta nu a făcut decît să mai contribuie cu un strat la poveste, dar și la violența vizuală de care vorbiți.
Am simțit urmărind Alișveriș că agresivitatea vizuală este un fel de ambalaj pentru starea precară a Tatianei, foarte bine interpretată de Florentina Năstase. Cum v-ați construit personajul în raport cu orașul?
Mi-am dorit un personaj care este tot timpul pe fugă și care nu are luxul de a aștepta, de a-și lua timp de gîndire sau de a face o plimbare. Totul e pe grabă în viața Tatianei, de aici și ritmul alert al filmului care se subordonează într-un fel ritmului orașului. De altfel, singurele momente de respiro sînt acelea în care așteaptă un verdict din partea celor cărora le cere ajutorul.
Ați ales un titlu jucăuș și atipic. Ce înseamnă Alișveriș?
Alișveriș este un cuvînt provenit din limba turcă, ce a căpătat, pe lîngă sensul său de bază, acela de negoț, afacere, tîrguială, și sensul de amestecătură.
Cu cine ați lucrat pînă acum ca asistent de regie și ce tip de experiență presupune această meserie?
În primul rînd, meseria de asistent de regie este o meserie în sine și există oameni în mica noastră industrie care o fac foarte bine, fără a-și dori să profeseze la un moment dat ca regizori. De altfel, paradoxal, printre cei mai buni asistenți de regie se numără aceia care nu vin din școlile de film. Apoi există categoria celor din care fac și eu parte, care își propun să fie asistenți doar pentru o perioadă, pînă se mai leagă proiectele de regie, sau animați de posibilitatea de a fura meserie de la regizori cu experiență și, evident, de plata facturilor. Însă există și riscul ca apetitul pentru regie să scadă. Sînt atîtea cazuri de oameni extrem de talentați care pur și simplu nu mai au ambiția de a face filme și preferă să rămînă în confortul asistenței. Dar, vorba aia, „to each his own”. Am lucrat, printre alții, cu regizori precum Radu Jude, Adrian Sitaru sau Chloe Okuno. Este totuși important să ai ocazia să vezi îndeaproape stiluri diferite de lucru din care poți învăța foarte mult. Există și cazuri în care înveți mai degrabă cum să nu faci.
