Serban Axinte

Gabriel Rusu remarca în cuvîntul introductiv al primului volum al proiectului Marfă că pe cei cinci îi aseamănă „zîmbetul sfidător pe care-l aruncă realității” și îi diferențiază „nuanțele din subtextul zîmbetului, de la ironia feerică la sarcasmul tragic

Cînd eşti „adus” în toate şi, în acelaşi timp, refractar la tot, scurtcircuitul inevitabil nu are cum să nu afecteze întreg „mecanismul”. De aceea, aparenta „bună-cuviinţă” a mediului lezează spiritul celei care tinde spre o anumită normalitate.

(Auto)biograficul de care sînt interesat acum ține de acea reactivare a memoriei reziduale, a acelor amintiri ce devin altceva prin simplul fapt al organizării lor în texte poetice.

În mod cert, se realizează o tranziție de la confesiunea biografică intimistă și de la narațiunea fondatoare a sinelui la felul în care este resimțit socialul, sistemul ce aplatizează, neutralizează forța individuală.

Genealogia feminină e gîndită în strînsă legătură cu genealogia muncii, a transmiterii unor responsabilități, de multe ori toxice și apăsătoare.

Nu aveam de-a face doar cu poezia unei minorități etnice tradusă în limba unei culturi minore, ci cu o autolegitimare a unei literaturi ce are doar de cîștigat prin raportare la world literature.

Într-o lume în care autovictimizarea și suferința ca poză socială atrag din ce în ce mai mult atenția, autorul simte parcă nevoia să-și ceară scuze că este sănătos și are o familie numeroasă.

Recent lansata colecție de poezie „/pocket” a Editurii ART se definește, conform textului de prezentare existent pe site-ul editurii, „prin exclusivitate calitativă și incluziune discursivă”.

Unele texte sînt centrate pe procesul în sine al trecerii dincolo, prin înregistrarea senzațiilor ultimelor trăiri.

Împărtășesc acea viziune ce favorizează ruptura și o anumită formă de violență camuflată în discursul lor, indiferent dacă aceasta este îndreptată către spațiul intern sau către exterior.

Ambele au ales să scrie despre acele limite ale trupului ce se manifestă cu precădere atunci cînd un rău, uneori intuit, alteori pregnant și agresiv, tinde să preia controlul.

Nu se poate spune că autorul urmărește un efect emoțional gradual, dimpotrivă, fiecare poem are aceeași intensitate zdrobitoare, abruptă.

Proiecțiile legate de viitor sînt puse în legătură cu frica de necunoscut, cu temerile legate de noua ordine sufletească și emoțională.

Doamne, titlul celei de-a doua părți, conferă cărții un paroxism al trăirilor, rod al diverselor acumulări, dincolo de rama războiului.

Ștefan Manasia rămîne prin Sursele obscure (Casa de editură Max Blecher) la aceeași strategie de poetizare.

Sigur, relaxarea asta despre care vorbește Andrei Zbîrnea în prefață ne face pe noi, cititorii, să intuim că aceasta presupune și încrîncenarea, și agitația de dinainte.

Despre cartea de debut (în poezie) a autoarei am scris deja în revista de față. Mă voi referi în continuare la celelalte două.

Firește că un astfel de subiect nu poate fi nici măcar schițat corespunzător într-un spațiu tipografic limitat.

Aceste două instituții au deja un rol clar determinat în cultura română.

Trecînd peste partea anecdotică ce a conferit un aer legendar Ieudului fără ieșire (1994), trebuie spus că în această primă carte nu doar se prefigura evoluția lirică ulterioară a lui Ioan Es. Pop, ci se avansa un nou tip de autenticitate (nou în anii ’90

În ceea ce-l privește pe Ștefan Manasia, poezia lui a fost pusă în legătură cu un anumit discurs așa-zis șamanic, ce presupune inițiere și libertate.

Nicolae Manolescu a fost un inovator în sensul dezideologizării literaturii.