● Rita Chirian, Stepe, fotografii de Cornelius Drăgan, Editura Cartier, 2025.
Antologia Ritei Chirian, care începe cu prezentul, cu poemele inedite, și se încheie cu începutul, cu poemele selectate din Sevraj (2006), reprezintă o reevaluare la sînge a propriei literaturi. Selectează din trecut ceea ce rezonează cu prezentul. Dacă primele volume, cronologic vorbind, mizează pe corporalitate, poemele din secțiunea Stepe propun o mutație spre acea interfață tehno-socială. Pe post de mecanism de apărare împotriva stării de anxietate pe care o descrie, autoarea folosește cuvintele-marotă ale erei digitale. Concepte precum „NPC” sau suferința văzută ca „start-up” sînt cele care reușesc să transforme o criză existențială într-un spațiu care, deși își epuizează toate resursele, permite supraviețuirii să fie posibilă prin limbaj.
Am scris cu mai mulți ani în urmă că Rita Chirian a găsit în formula „poker face” o metaforă sintetică potrivită pentru scrisul său de pînă acum. Se ştie, un adevărat jucător de poker nu-şi trădează niciodată emoţiile. Bucuria sau panica pot fi indicii excelente pentru adversari, indiferent dacă subiectul în cauză s-ar trăda cu adevărat sau doar ar încerca să-şi disimuleze stările. Asta nu înseamnă că acesta joacă mai puţin tare sau mai puţin implicat. Tot astfel, poeta îşi deconstruieşte subtil torsiunile interioare prin notaţii aparent impersonale, transcrise uneori la persoana a III-a ori disipate în povestiri cu tramă comună.
În Sevraj, povestirile din oraşul b induc senzaţia unei stări de asediu omniprezente ce modifică prin natura ei acaparatoare esenţa tuturor prezenţelor şi raţiunea actelor lor. Rita devenită personaj împrumută ceva de la toţi „agenţii” violenţei, familiari sau, dimpotrivă, necunoscuţi, ascunşi: „mama mă strînge în fiecare / dimineaţă, grijulie în buclele ei efemere, sau mă coace în cozonacii ei / fără ou, tată mă ia în pachetul lui de ţigări proaste, mă fumează / preocupat, soră-mea mă înmoaie în borcănaşele ei mirosind a ciment / şi ciocolată şi apoi mă întinde peste pielea ei, / soră-mea e atunci frumoasă ca iarba” sau, anterior, „vînătorii treceau cu armele ascunse pudibond în genţi diplomat / şi zîmbeau reverenţios, mă sărutau pe frunte şi pe buzele lor uscate / simţeam saliva animalelor mute. în acelaşi timp, oraşul b se scutura / de mine ca un cîine ud”.
Cînd eşti „adus” în toate şi, în acelaşi timp, refractar la tot, scurtcircuitul inevitabil nu are cum să nu afecteze întreg „mecanismul”. De aceea, aparenta „bună-cuviinţă” a mediului lezează spiritul celei care tinde spre o anumită normalitate, dar prin sfidarea a tot ceea ce înseamnă clişeu sau act gratuit. Şi totuşi, furia e controlată, frica e difuzată în neacceptările inhibate ale conformismelor de fiecare zi.
În Poker face, discursul poetic se radicalizează, devine mai alert, trama narativă e contrasă în fraze mai scurte ce favorizează desele schimbări de ritm. Se simte parcă o nerăbdare în clasarea a tot ceea ce vine din exterior, cu un plus de balans etic abia sesizabil. Lumea nu poate fi resimţită decît în răspăr cu propria fiinţă, care e încontinuu asaltată de bruiaje iritante. Emoţiile par expulzate cu o virulenţă piezișă, tensiunile reţinute ale Sevrajului fiind aici lăsate mult mai libere, pentru că se urmăreşte un efect mai acut, mai brutal. Există, deci, un mai mult decît tumultul ordonat doar după principiul acumulărilor de spasme consecutive.
Mai mult decît atît, regăsim, în recentul volum Medusa, o rafinare a conceptului de bază din Poker face, anume singura strategie de supraviețuire valabilă: imobilizarea privirii. Prin asumarea tiparului mitologic, autoarea radicalizează acest mecanism despre care vorbeam, transformîndu-l în furie brută, în anihilare, în resentiment. Dacă în Poker face avem disimularea, în Medusa întîlnim pietrificarea agresiunii externe.
În plus, se insinuează şi tema spitalului, a traumei concrete, carnale, a pulsiunii mentale delirante, toate acestea dezvoltate mai clar în Asperger. În acest al trilea volum, „demonii contradicţiei aluzivi” dispun foarte multe scene antagonice în „tablouri” unice. Se obţine un efect de sinteză între narativitatea poemelor din cartea de debut şi dinamica eficace şi virulentă experimentată în placheta publicată cu doi ani înainte. Poveştile vin însă din off, nu se insistă decît pe efectele lor pentru că restul nu e important de transcris în poeme.
Aşadar, trama narativă vine acum dintr-un hiperspaţiu al acestei lirici bine articulate, concentrate, directe, fără tranzitivităţi inutile, totul expulsiv şi angajat: „normalitatea e atunci cînd nu urmează nimic / obișnuința de a stabili reguli e prima regulă / inel digestiv stent coronarian sterilet / conștiința că lucrurile merg bine / cînd normalitatea e singurul tipar mental / activ / dorm pe brațul tău ca pe un cadavru purtat de apă”. Limita e dizolvată mental prin succesive intrări şi ieşiri din biografie, prin angajarea eului la un sprint hotărît de la o condiţie existenţială la alta. Rămîne neschimbată expresia feţei. Rigidă şi osificată, aparent de neclintit, în ciuda frazelor verdict. Jucătorul de poker mizează totul nu pe o carte anume, ci pe joc. Iar jocul e acest show solitar trimis în interior, într-un alt off al fiinţei sociale a poetei, de unde îşi permite să strige orice, să fie exasperată şi să expulzeze directive pentru lumea din jur.
O calitate a poeziei Ritei Chiran e aceea că dozele emoționale șoc contrastează cu toată această încremenire de care a vorbit ce poate fi tradusă atît prin siguranță de sine, dar și prin anxietate paralizantă.
● Constantin Acosmei, Jucăria mortului, prefață de O. Nimigean, fotografii de Michael Astner, Editura Cartier, 2025.
Jucăria mortului e singura carte a lui Constantin Acosmei. Prima ediţie, cea din 1995, este urmată de altele, revăzute şi adăugite, în 2002, 2006 și 2012. Poetica sa nu cunoaşte vecinătăţi clare. Acosmei scrie ca şi cum ar fi înţeles deja totul şi găseşte inutilă orice problematizare suplimentară. Poezia lui e dominată de un nihilism ontologic, împins spre ultimele consecinţe, dar dezvăluit neostentativ. Totul pare relatare a unui fapt divers: „(musca amorţită / care se plimba / pe genunchii tăi / a zburat şi mi s-a / aşezat pe obraz)” („Ars amandi”). Denudarea completă a expresiei, transcrierea amănunţită a exact acelor elemente din decor ce nu fac de regulă obiectul poeziei, şi al artelor în general, conduc spre o anihilare a semnificantului, o anihilare căreia nu i se adaugă nici măcar efortul de resemantizare a acestuia. Ideologiile literare s-au dovedit a fi simple scamatorii inoportune.
Aşadar, orice demers pare inutil, retorica nu mai serveşte la nimic, iar simbolistica ar fi chiar ridicolă în context. Totul a fost deja spus de prea multe ori ca să se mai simtă nevoia unei reluări penibile ale aceloraşi fapte lipsite de importanţă: „(nu sînt curios să trăiesc / nici să mor / – nu cereţi argumente / nici înveşmîntarea ideii / în materie sensibilă – / şi încă vă mai spun: / ruşinea este singura mea sursă / de energie / ce îmi alimentează viaţa / viaţa mea – cît hăul. / mi-e lene să mă sinucid / dar ce rost mai are / să vă şantajez / cu sinuciderea mea / decît să ridic două degete / ca să răspund corect / la întrebările profunde / ale existenţei / mai bine – două degete / să mi le bag pe gît)” („Palinodie”). Gesturile simple, banale şi anodine creează, prin acumulare progresivă, iluzia sensului. Iar iluzia sensului e însăşi sensul regăsit al unui mod insolit de rostire.
În poemele lui Acosmei, nimicul e construit impecabil, se materializează sau e reîntruparea lentă a unei exteriorităţi descompuse anterior în secvenţe. Geometria poeziei, frapantă adesea, provine dintr-o supraveghere continuă a unui discurs ce-şi află coerenţa mai mult în mentalul cititorului. Tot acolo se succed şi scenariile absurde pe care textul doar le sugerează. Fiinţa, cea acaparată de vidul desăvîrşit, primeşte un nume: mortul – o metaforă pentru muţenia retorică apăsătoare: „(am scos cîteva oase / de sub saltea şi / am făcut o morişcă / în timp ce morişca / se învîrtea mi-am / împachetat capul / într-o coală de hîrtie)” („Jucăria mortului”). Poemele din ciclul Relatări par nişte dicteuri naturaliste, nişte transcrieri uniforme şi dezangajate ale unor evenimente încărcate de dramatism: „Am dat pătura la o parte şi am început să culeg în / palmă de pe cerşaf firmituri de pîine, fire de tutun, coji de var, unghii tăiate, o zgaibă uscată. Am adunat în chiuvetă hîrtiile mototolite de sub pat şi le-am dat foc cu bricheta...”.
Cinetica pronunţată a acestui tip de lirism contrazice, într-o oarecare măsură, starea de pasivitate şi de dezangajare a celui ce nu face altceva decît să îndosarieze fragmente din realitatea periferică. Dar tocmai respectivul contrast oferă cititorului calea de acces spre dimensiunea deziluzionată, demitizată şi antitranscendentală a existenţei. Jucăria mortului îşi este suficientă sieşi. Pare o carte foarte greu de depăşit din cauza statutului ei ontologic atipic şi definitiv.
La finalul acestui scurt comentariu, nu pot să nu-l citez pe O. Nimigean care îi face lui Acosmei cel mai izbutit portret literar cu putință: „Uneori, privindu-l cum tace – parcă absent, parcă la pîndă, chircit pe o cincime de scaun, ca și cum ar fi făcut loc lîngă el unei dihănii nevăzute –, intervenind arar cu cîte o replică șoptită, aproape fără aer, neconvins de oportunitatea prezenței sale în conversație (neconvins de oportunitatea nici unei prezențe), mi-l închipui captiv într-un imaginar îmbibat de un nihil tîrziu de la Beckett citire. Însemnasem undeva: «Acosmei, un om care s-a născut după ce a citit toate cărțile, care și-a dizolvat, încă din pîntecul matern, toate iluziile, încît a intrat în lume cu povara purtării trupului. Corp străin, instaurînd, tiranic, timpul propriei sale degradări. Venit să exemplifice inutilitatea speciei»”.
Am comentat, iată, două cărți care nu au prea multe lucruri în comun, cu excepția editurii și a colecției în care au fost publicate. Cu toate acestea, ele aparțin unor autori care înseamnă foarte mult pentru generația 2000, prin influența pe care au exercitat-o și o exercită asupra scrisului altora.
Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Scrîșnetul dinților, ediția a doua, Editura Cartier, 2024.
