Infra-realitate și poezie

# Ștefan Manasia, Etica grunge. Sîntem generația extincției. Poeme alese 2003-2023, Editura Cartier, 2023.

Am ales să scriu acum despre Ștefan Manasia și Ruxandra Cesereanu, doi scriitori ce au în comun o practică a infra-realului, observată totuși de puțini critici, printre care Giovanni Magliocco, exegetul și traducătorul poeziei Ruxandrei Cesereanu în limba italiană, autor alături de Ilona Duță al antologiei Panteră neagră am fost cîndva, apărută la Editura Cartier. În ceea ce-l privește pe Ștefan Manasia, poezia lui a fost pusă în legătură cu un anumit discurs așa-zis șamanic, ce presupune inițiere și libertate.

Atunci cînd debuta Ștefan Manasia cu Amazon și alte poeme, lumea ideilor literare era încă tributară unei concepții conform căreia important nu era subiectul cărții, ci felul în care era scrisă respectiva carte. Vorbim despre o anumită absolutizare a formei în detrimentul conținutului moștenită știm cu toții bine de unde. Ștefan Manasia a știut întotdeauna cum să mențină în echilibru forma și conținutul. Narativitatea discursului poetic, preluată de la optzeciști, devine mult mai personală la douămiiști, datorită acelei încercări continue de depistare a unui anumit scenariu fondator, care motivează și explică totul. Fără a ajunge la ecocriticism, autorul face dovada unei gîndiri a naturii ce se nuanțează în funcție de diversele provocări ce apar pe parcurs.

Dar ce înseamnă gîndirea naturii? Capacitatea poetului de a crea universuri analoge naturii sau de a înțelege umanitatea prin contrast cu aceea circumscrisă universului biologic. Există și o dimensiune politică a poeziei lui Manasia. În sensul unor denunțări explicite ale unui comportament al omului față de mediu. Tezele ecologismului sînt prezente mai mult în subsidiar, poezia nefiind un vehicul ideologic, ci un liant între mai multe realități. Scriitorul mixează aceste realități și o face astfel încît totul să pară autentic. Amazonul trece prin Mănăștur, și nu doar pentru că în volumul de debut cartierul cu pricina beneficia de o amplă reprezentare. Poetul asociază ceea ce vede cu ceea ce știe despre lume. Doar în acest fel poezia lui Manasia capătă adîncime. Este gnoseologică și ontologică în același timp. Accesul la cunoaștere se face abrupt, în forță. Scriitorul reciclează anumite aspecte ale realității conform propriei viziuni. E viziunea celui care vrea și poate să vadă mai mult.

Expresivitatea, în cazul de față, vine și din înțelegerea culturii grunge dincolo de aparenta estetică untidy, dincolo de haosul ritmic și de claustrarea vizuală. Sensibilitatea autorului, atent deopotrivă la reziduuri și la imagini luminoase, pline de candoare, se fundamentează în jurul unui univers care evoluează lent din sine însuși. Un univers care evoluează reconfigurîndu-și automat informația genetică: „am vagabondat pe străzi care se bifurcau / în străzi care se bifurcau la capătul blocurilor faraonice / pînă la casele promiscuurbane / unde aerul e dintr-o dată mai curat iar poemii însuflețiți / unde soarele jilav dimineața lovește / în cocoșii de tablă ai acoperișurilor, / iar staniolul înghețatei Napolact strălucește / ca o inimă de aur, ca o inimă de aur strivită de caldarîm”.

Ștefan Manasia asociază după o regulă grunge lucruri specifice unor spații culturale contrastive. Șamanismul transfigurează conținuturi diverse, le face să fie altfel decît sînt în realitate. Cartea micilor invazii conține poeme-rafală, de respirație mai scurtă, comparativ cu cele din volumul de debut. Schematismul ține de o anumită pragmatică a textului. Mesajul ajunge mai repede la cititor: „am să vă spun din nou / cuvinte care umplu gura / cuvinte venite din existențele / noastre oribile / din văgăunile de carne de unde am ieșit: acolo Suferința nu este telenovelă / sînt la ușa ta / te-am găsit, / VEȚI PLĂTI PENTRU TOT / sînt eu traficantul / cel mai străveziu idiot / eu neînchipuitul / care îți motivează absențele și ratările / îți voi administra decoctul / singurătății și deriziunii” („Sînt la ușa ta”).

În legătură cu Motocicleta de lemn (2011) s-a folosit conceptul de post-apocaliptic. Lumea cea de după extincție e nevoită să o ia de la capăt, întorcîndu-se, inevitabil, la mijloacele rudimentare. În cazul poeziei lui Manasia, avem de-a face cu o sinteză a timpurilor și a stadiilor de dezvoltare a umanității. Scriitorul propune o literatură a infra-realului, prin desființarea limitelor culturale cunoscute, unanim acceptate. Ca noutate a discursului poetic, Manasia nu reciclează limbaje vechi, ci încearcă o insolită abandonare a sinelui care-i permite să nu scrie o poezie centrată pe persoană și pe volutele ei lăuntrice. Manasia propune implicit o întoarcere la o simplitate ce ține de observarea formelor biologice. Stadiile de dezvoltare sînt puse în legătură cu viața cuiva, cu destinul individual al cuiva. Fără ca de aici să rezulte o teză anume. Poezia e însă ieșire din identitate, din parcursul previzibil al vieții, al gîndirii și al expresiei. Apar relativizate, astfel, ideile mari, așa-zisele adevăruri de neclintit. E o filosofie poetică „la mișto”? Nu, în nici un caz. Demersul lui Manasia e cît se poate de serios, cu toate că nu se simte încordarea marilor proiecte. Mă refer acum mai ales la „Visul de maimuță” din Bonobo sau cucerirea spațiului (2013).

După Cerul senin (2015), cartea unei reconcilieri cu sine lipsită de orice urmă de patetism, trecută printr-un filtru ironic, dublat de un anumit cinism reținut, a urmat Gustul cireșelor (2017), expresia mult mai luminoasă a infra-realului condus anterior spre alte consecințe: „Sîntem salvarea speciei, Irina. / Savanții din creierul meu mi-au spus asta. / În emisfera sudică a noii planete, zic ei, / dr. Mortext și-adună diviziile, / pregătește containerele morții. / Dacă-n atoli, / din tabere, răpise-adolescenți, / sechestrează acum fecioarele adamantine: / triburi scuipate pe ecuator, în Deșert. / Și smulge testicolele urbanilor evadați / peste bariera de raze (Bolnavi de / endorfinită, spaimă, curiozitate). / Sub cupola orașului, / am rămas noi, / singuri și înmiresmați, / de o tandrețe halucinogenă” („Salvarea speciei”).

Patologiile realului

# Ruxandra Cesereanu, Panteră neagră am fost cîndva, poeme alese de Giovanni Magliocco & Ilona Duță, Editura Cartier, 2023.

Ruxandra Cesereanu practică o poezie a transei, a halucinației induse, nu din nevoia evadării din real, ci din cea a integrării acestuia în sine cu scop chatarctic. Nu este vorba de o acceptare înalt-spirituală, ci de o răzvrătire continuă. Integrarea în sine a răului lumii pune mai clar în evidență patologiile realului ce funcționează ca o substanță de contrast în ecuația eului. Nimic fără rău, fără demonia sau demonizarea tuturor prezențelor. Viziunile Ruxandrei Cesereanu derivă din sondarea continuă a spațiilor psihice concentrice. Le numesc astfel deoarece impresia mea e că avem de-a face cu un infern stratificat în absența purgatoriului și a paradisului.

Manifestul intitulat „Delirionismul sau manual concentrat despre cum să nu rămîi blocat în realitate”, publicat în revista Vatra în anul 2010, propunea extinderea conceptului de onirism prin atingerea unei noi dimensiuni cu epicentru iradiant în delir, în halucinație. Realitatea e acum analogă visului traumatic, schizoidian: „onirismul este strict legat de vis, în timp ce delirionismul conţine şi visul, dar şi altceva, o alterare mult mai intensă a realităţii, un vis mult mai traumatizat (şi traumatizant) decît cel obişnuit, un vis sfîşiat, întrerupt, clivat”. Poezia Ruxandrei Cesereanu conține mai multe astfel de teoretizări. Textul ca stare de necesitate a psihicului se multiplică precum un țesut suspect ce răstoarnă ordinea previzibilă a lucrurilor. Încă de la primul volum antologat în Panteră neagră am fost cîndva se simte acea lume în clivaj de la care tot ce poți obține e singurătatea extremă, chiar patologică: „Să mori în ospiciu cu scufia singurătății pe cap / sau să oferi o moarte oarecare / e ca și cum ți-ai căptuși exilul cu provizii”.

Toate textele fac parte din același flux, cu toate că sînt scrise în perioade diferite de timp. De la Grădina deliciilor (1993) pînă la Sophia România (2021) există un subton identificabil în toate scrierile. Din punct de vedere tematic și stilistic, situația e mult mai nuanțată. Există o primă etapă a scrisului Ruxandrei Cesereanu în care poezia apare centrată pe imagini puternice de tip neoexpresionist. Lumea este înțeleasă prin intermediul unor simboluri și e redată prin tușe tari: „Moartea fierbinte iese din guri de canal / și umbre lipicioase se rostogolesc prin vene, ochii au renunțat să fie mori de lacrimi, sînt cuie care pironesc, Iisus înfigîndu-și-le singur” („Cu lama tai”). Astfel de imagini nu au doar valențe figurative, nu au doar rolul de a fixa ceva într-un mod puternic și surprinzător. Acestea intensifică o anumită trăire, conferindu-i dimensiuni vizuale, deci fizice.

Zona vie (1993) și Cădere deasupra orașului (1994) rămîn în această zonă a constructului poetic vizual. Totuși, începe să existe o anumită preocupare pentru deconstrucția imaginii-metaforă. Scara la poemul Femeia-cruciat constituie un exemplu în acest sens. Nu e vorba despre o explicație a poemului, ci o temperare a posibilului delir interpretativ. O a doua etapă, bine reprezentată în antologia de față, e așa-numita poezie a inconștientului, cu o recuzită foarte bine pusă la punct de sorginte neosuprarealistă. Poemele din Orașul schizoidian sînt puternice și multifațetate, mărturie tulburătoare a unei înțelegeri psihice a realității trecută atît prin filtrul delirului, cît și prin cel al unei clarități exasperante. Sînt poeme-sinteză despre realități mentale și fizice, chiar biologice, în care femininul substituie masculinul și invers, pentru a întrezări o cale de ieșire din realul anost, dar coroziv.

Ruxandra Cesereanu obține efecte estetice deosebite prin dozarea propriei forțe de sondare a acelor zonelor absconse ale conștiinței. Manifestul citat mai sus este expresia acestei perioade de creație. Inconștientul presupune automat scufundări și ieșiri la suprafață. Raționalitatea scufundată propune un alt tip de gîndire: „plîngeau păzitorii din turnul cu ceas, / fiindcă-i țineam închiși în întunericul pocit, / Demenția dirija fanfara, / trompetiștii suflau către cer și băteau pas de defilare. / alergam pe acoperișuri, / aripile din hîrtie creponată zumbăiau, / eram călugărița, canibala generației mele, / pe cînd trompetiștii din fanfară răcneau, / cîntîndu-i Marelui Bărbos în urechea stîngă / cea cu cercel” („Schizo”).

Cele mai recente două volume ale Ruxandrei Cesereanu, Scrisoare către un prieten și înapoi către țară (2018) și Sophia România (2021), reprezintă un pas făcut spre dimeniunea social-etică a existenței. Demersul autoarei e cît se poate de convingător. Tema abordată obligă la o altfel de elocvență. Există în aceste texte un anumit pragmatism ce privilegiază mesajul, partea formală fiind un suport pentru acesta.

Scrierile celor doi autori comentați în articolul de față, Ștefan Manasia și Ruxandra Cesereanu, ilustrează, fiecare în maniera sa, tentațiile infra-realității, cu alte cuvinte, imposibilitatea gestionării limitelor în poezie, dincolo de toxonomii, ideologii și alte încadrări abuzive.

Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Scrîșnetul dinților, Editura Cartier, 2021.