● Andrei Crăciun, Și n-ai rămas pe cer, steaua mea, Editura Paralela 45, 2026.
Cartea de poeme a lui Andrei Crăciun, Și n-ai rămas pe cer, steaua mea, are o coordonată intertextuală vizibilă, ușor de recunoscut. Reia parțial primul vers al Iliadei lui Homer în încercarea definirii unei profil auctorial complex. Cel care scrie se raportează la acele vîrste ce se disting prin elanul vital și prin încrederea fără limite în clipele de atunci. Andrei Crăciun nu e doar nostalgic în abordare. Poezia sa e departe de a fi un șir de regrete sau neîmpliniri. Dezvoltă o narațiune a acelor momente de grație căreia îi opune unele scenarii alternative, unul dintre acestea avînd legătură cu adevărurile din prezentul scrierii. Există și o componentă ironică ce dinamitează posibilele banalități ce s-ar putea insinua.
Un alt strat textual e cel cultural care controlează discursul. Oferă banalului potențialități semantice mai înalte, fără ca poezia să capete din punct de vedere formal atributele prețiozității. Sobrietatea devine necesară atunci cînd sînt abordate teme grave: „Cimitirele arareori mint / e totul acolo, în linia care ne separă / […]. Și unde e acum moartea lui Socrate / și ce ne poate spune moartea aceea în apărarea sa? / se povestește că Socrate a murit bînd cucută / ultimele sale cuvinte au fost despre datorie / și spune Socrate: / Criton, îi sînt dator lui Asclepios un cocoș, / vă rog să nu uitați să i-l dați / […] / unde e moartea lui Pessoa / aș vrea să discut cu ea acest aspect / murind, poetul chiar a cerut o oglindă / să vadă cine e? morțile vechi erau mai bune decît viețile noi / e un adevăr atît de elementar / încît nici eu nu-l voi rosti niciodată / astăzi profeții se nasc surdo-muți / iar poeții abia după ce mor” („39”).
Întreaga carte poate fi citită din perspectiva acestui fragment, chiar și textele care fac referire la foste iubiri sau îndepărtate momente de bucurie și entuziasm. De altfel, Și n-ai rămas pe cer, steaua mea e un singur poem în 43 de părți, număr ce face referire la perioada de timp trăită pînă în momentul publicării cărții, ajungerii la public sau chiar apariției textului de față. Se stabilește un pact de comprehensiune cu cititorii. Un text de la începutul volumului indică o posibilă criză ce nu e expusă alarmant: „La patruzeci și trei de ani ar trebui / să îmi duc fiica adolescentă la școală / și să am grijă să nu mi se apuce fiul de fumat / să traversez criza vîrstei de mijloc / să fug de acasă cu secretara / dar eu mă pregătesc de preinfarct / nu am copii, nu conduc, nu am secretară” („2”).
Elemente din istoria post-decembristă a României apar așa pentru că întîmplarea a făcut să fi fost trăite de autor și se cuvenea astfel să existe o raportare mai mult sau mai puțin afectivă la ele.
Mai multe fragmente din carte induc ideea de căutare a unui rost în timpul care a trecut, dar fără să existe o amprentă etică vizibilă. Importante sînt viziunea personală și narațiunea senzorială ce se dezvoltă prin acumularea unor scene și acte rememorate. Corespondențele dintre viață și literatură marchează aproape toate momentele importante ale cărții începînd cu motto-ul din Esenin care intră în relație cu titlul cărții-poem. E de remarcat și modalitatea de frazare ce permite versurilor să cuprindă povestea fără risipă de tertipuri epice.
Rememorarea vîrstelor implică explorarea acelor momente care au determinat unele schimbări, rupturi. Andrei Crăciun e convingător în acest demers de legitimare emoțională a trecutului. Textele sale au suficientă forță ca să-și demonteze propriile clișee sau, altfel spus, în contextele create de el și cele mai banale sau uzate imagini își redobîndesc puterea de a însemna ceva: „Există viață și în afara poeziei, / dar ea nu m-a interesat niciodată cu adevărat. Poezia este, așa cum și trebuie să fie, totul”.
Acestea sînt rîndurile de pe coperta a patra a cărții. Prezentul marcat de deziluzii e totuși cel care poate să-și ia lumina din noile sensuri existențiale descoperite prin însuși procesul scrierii cărții.
● Mihail Vakulovski, Viața mai pe scurt, Editura Paralela 45, 2024.
Volumul de poezii al lui Mihail Vakulovski, Viața mai pe scurt, marchează o tranziție de la poezia confesivă, profund introspectivă, către o estetică a înregistrării brute a realității. Vakulovski nu construiește un univers autonom, ci decupează mici și mari felii și șabloane dintr-o realitate socială tot mai fragmentată, cu granițe din ce în ce mai puțin rigide.
O trăsătură principală a acestor scrieri este refuzul deliberat al cosmetizării, în favoarea unui registru minimalist. O alegere, cred eu, inteligentă și utilă, dat fiind prezența sa într-o lume saturată de zgomot informațional, populată de indivizi cu un attention span din ce în ce mai mic. Poeziile acestui volum, scris parcă în cheie post-ironică, se mulțumesc cu capturarea unor instantanee: „o bătrînă turistă intră în jocul porumbeilor din Piața Sfatului / și întinde mîinile ca Isus / într-adevăr / pînă la urmă tot a picat ceva de sus” („sub Tîmpa, nu-n Veneția”).
Deși tonul este preponderent ironic, se simte în substrat o doză de onestitate brută, aproape radicală. Poemele din Viața mai pe scurt recuperează vocea omului obișnuit, extras aleatoriu dintr-o mulțime de alți oameni obișnuiți. Astfel se realizează aici acea expunere a disonanțelor cotidiene. Mihail Vakulovski observă situațiile absurde cu tot cu doza lor de umor negru și le organizează în textele sale ce nu-și refuză doza de plasticitate. Acest umor nu este, însă, un simplu mecanism de divertisment, nici unul de distragere a atenției. Nu. Este o strategie de supraviețuire a celui care alege să riposteze nu prin discurs, ci prin expunerea nudă a absurdului care-l înconjoară.
Traducător al lui Harms, poetul a împrumutat de la scriitorul rus un anumit fel de organizare a frazelor, fără însă a se abandona acelui imaginar de o gratuitate sublimă. Viața mai pe scurt e o interogație atipică asupra morții și altor tipuri de dispariție. Vakulovski scrie parcă s-ar afla la sfîrșitul tuturor iluziilor, în sensul că de acolo începe, nu că le-ar fi avut vreodată și acum se separă de ele. Vorbim despre o filosofie a vieții deprinsă de la tatăl său, așa cum transpare și din acest volum, dar și din altele.
Anecdotica lui Vakulovski are un strat profund ontologic, neexprimat prin nimic căutat sau prețios: „în fiecare zi / cînd vin de la serviciu / fie dimineața / fie în schimbul de după masă / mă întîlnesc / inevitabil / cu un tînăr cu o singură mînă / în mînă are / invariabil / o sticlă de bere / pe jumătate plină” („blitz subtîmpitoresc”).
Altfel, volumul devine un atît de necesar exercițiu de demistificare. Ce se dorește, dacă nu abandonarea căutărilor unui sens ultim? Acceptarea fragmentarului ca pe o condiție fundamentală a prezentului. Iată starea de spirit a celui care a renunțat să mai aștepte. La finalul lecturii rămîne senzația unei prezențe vii și tăioase, care refuză orice tip de edulcorare. Vakulovski propune o confruntare directă cu starea de fapt a realității, lipsită de menajamente, și reușește să sintetizeze condiția individului contemporan: „tatăl unui decedat la Colectiv: / stau în țara asta / doar / pentru că trebuie / să merg / sîmbăta și duminica / la cimitir” („***”).
Mihail Vakulovski preia de la Harms nu numai arhitectura textuală, dar și capacitatea de a scrie tăios în momente de criză ideologică și geopolitică. Trimiterile poetului la chestiuni precum dezgustătoarea afinitate a lui Trump pentru Rusia dovedesc o anumită elasticitate a literaturii sale, atît din punct de vedere tematic și expresiv, cît și din punctul de vedere al denunțării crizelor, fie ele individuale sau globale. Paradoxul, umorul negru coabitează în această carte cu demistificarea conceptelor-fetiș ale societății contemporane, fundamentale pe de-o parte, relative, pe de alta.
Prin acest fapt se remarcă nu spiritul demonstrativ al poetului, deși este și acesta prezent, dar, mai ales, eleganța reducerii la absurd a unor lucruri nu prin pamflet, ci prin simpla explorare a suprafeței. Pentru că atît de simplu este să demontezi un construct cu tradiție: e suficient să îi observi textura, să îi vezi denivelările. De acolo, totul se poate prăbuși oricînd.
Dincolo de această dimensiune a volumului de față, el se remarcă printr-o geografie neobișnuită a cotidianului. Unul care refuză cu obstinație să fie idealizat, sub orice formă; „orașul de sub Tîmpa” devine nucleul tuturor spasmelor, chiar mai mult decît atît, o entitate care, prin ea însăși, modifică după bunul plac comportamentul uman. Cum altfel s-ar putea defini prezentul, dacă nu tocmai ca o geografie a „gropilor din asfalt”, a unei tranziții căreia nu-i putem întrevedea sfîrșitul, a zonelor în care timpul pare a sta în loc?
Raportarea la acest spațiu trădează o tensiune între apartenență și alienare, precum și între condiția observatorului și a celui mereu observat. Prin (hiper)fixarea pe detalii aparent insignifiante, Vakulovski transformă geografia locală într-un kit de supraviețuire al unui loc care pare să-și transforme nucleul în ceva tot mai difuz, iar „periferia” în adevăratul perimetru al existenței autentice: „pe N. Bălcescu / un cîine alb / mare / frumos / frînează / lîngă o vază frumoasă / cu o floare / foarte frumoasă / ridică piciorul / stăpînul lui / se oprește / slăbește lănțișorul” („frumosul tău și frumosul lui”).
Deși alăturarea acestor două volume ar putea părea, la o primă impresie, nefirească, ele își continuă unul celuilalt tematica, transformînd-o în ceva unitar, aproape organic. Dacă volumul lui Andrei Crăciun are în vedere moartea ca proiect, volumul lui Mihail Vakulovski explorează moartea ca zgomot de fundal, din ce în ce mai greu de descifrat. Din mai multe cauze. În contextul în care primul autor chestionează marile morți, cel de-al doilea amintește micile dispariții care alcătuiesc prezentul. Ambele volume folosesc chei post-ironice pentru a consolida un prezent în care disoluția nu (mai) este o tragedie. Ca să fac trimitere la un vers de-al lui Andrei Crăciun, care i se potrivește totuși mai bine lui Vakulovski, amîndoi sînt „copiii lui Urmuz și Ionescu”.
Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Scrîșnetul dinților, ediția a doua, Editura Cartier, 2024.
