● Teona Farmatu, La limită, Editura Nemira, 2025.
Teona Farmatu reușește să concentreze în discursul său poetic cam toate temele, obsesiile și abordările extrem-contemporane. Paratextele cărții sale indică o poziționare de natură etică a autoarei în raport cu responsabilitatea literaturii de a induce și altceva în afară de suferință. Poeta problematizează intersectările posibile dintre care ethics și actul scrierii care, la fel ca în cultura pop și în activismul digital, caută să redefinească granițele dintre artă și consecințele ei în plan societar.
Nici trimiterea la Elena Ferrante nu e întîmplătoare, prin aducerea în atenție a ideii de solidaritate a femeilor și, în general, a conexiunilor ce se stabilesc între ele. De altfel, prima secțiune a cărții se numește „Femei muncitoare”. Genealogia feminină e gîndită în strînsă legătură cu genealogia muncii, a transmiterii unor responsabilități, de multe ori toxice și apăsătoare. „Crescut-am să ne căsătorim cu munca noastră – / Muncește, altfel o să ajungi / Ce o să ajung? / Muncește cît mai poți, la un moment dat nu o să mai poți. / Muncește, timpul trece, nu păzește. / Muncesc, sînt cuminte, sînt tocilară, muncesc. Iau zece, zece, zece. / Lăsați, doamnă, că și munca asta, nu vedeți. Muncim și? Cu / munca nu cîștigi bani. Banii? / În altă parte se fac” („Din doi părinți muncitori am ieșit o muncitoare”).
Acest fragment reușește cu succes să sintetizeze întreaga secțiune. Există trimiteri explicite la modul în care individualitatea e dizolvată în identitatea profesională. Mai mult, este urmărit felul în care limita devine ilustrarea epuizării ca rezultat al unui consum continuu de resurse fizice și psihice. Teona Farmatu duce astfel mai departe, la o distanță de opt ani, tematica impusă în poezia recentă de Elena Vlădăreanu prin Bani, muncă, timp liber. Latura cinică a capitalismului face ca meritocrația să însemne, în multe situații, precaritate.
„No safe area”, a doua secțiune a cărții, o continuă în mod natural pe prima, ca tematică și ton, dar de această dată condiția femeii este pusă în legătură cu insecuritățile vieții de zi cu zi, cu agresiunile multiple și multiforme. De remarcat și jocul stilistic, trecerea de la agresiunea prezumtivă la cea concretă, imediată: „Destul de încet / ne ia o senzație nutritivă de care / cred că / cei ce simt să agreseze s-ar folosi. [...]. / Ne ia o senzație nutritivă de care / cred / cei ce au pornirea se folosesc”. Autoarea trece de la explorarea precarității materiale la cea a precarității emoționale. Lipsa de empatie a oamenilor față de alții care devin victimele unor situații de viață dificile produce revoltă și, din nou, conștientizarea atingerii limitei. Blocajul pare a fi, în unele situații, atît rațional, cît și psihologic. Blocaj poate fi alinierea la anumite norme sociale, nu din convingere, ci din necesitate: „îmi gîndesc gestul, perfect armonizat / cu o eventuală coerență socială” („Corect”).
Multe fragmente indică o aliniere teoretică la această etică a grijii. Ficționalizarea interioară a unor pericole induce teamă reală, reținere și, în consencință, dictează acțiuni neconforme cu dorințele reale. Revolta este în multe situații autoreprimată, la fel cum se întîmplă și în cazul luării unor atitudini împotriva unor realități față de care poeta se află în opoziție structurală. Ideea de siguranță este pusă în legătură și cu relațiile interumane ce au suferit modificări prin comunicarea online, dar accentul nu cade pe o presupusă alienare, ci pe constituirea unor zone de siguranță individuale care interferează.
Autoarea reușește în acest fel să demonteze clișeele legate de înstrăinarea și artificialitatea induse de comunicarea pe chat care poate fi oricînd oprită fără consecințe greu de gestionat: „Fericirea a avut destinul ei / prin martie, / relativ senin afară, / aproape un dor călduț pe chaturi la mine, / fiecare-mi dă un semn de mesaj în așteptare, / un facies pe care nu mi-l aduc aminte / de la ultima deschidere, deci a trecut pe-aici, / nici nu i-am dat seen, / mi-a fost greu să ofer și acest seen, trust me, / blochez ecranul din reflex și mă îndrept spre gîndul acela. / Nu mi-am sunat tatăl de două luni, gîndul e imediat altul. / Vina e imediat alta. / Necesită putere de diseminare, necesită o arie senină, / un calm ventilat ușor. E rău, măi, fată. E atît de rău” („French cinema. Universul drăguț”).
Ultima secțiune, omonimă cu titlul cărții, dictează un ritm mai alert al lecturii. Temele apar reluate și esențializate, doar că limita e acum geografică, economică, politică, iar problematica ei nu mai ține de individual, ci de general, de global. Deschiderea așteptată pare să se producă. Limita se resemantizează, conotînd aspecte pozitive ale existenței. „Floarea deschisă”, trimitere directă la Floarea de menghină a Svetlanei Cârstean, e posibilă odată cu avansarea într-un spațiu al siguranței și armoniei. De ceva vreme mă gîndesc la faptul că generația din care face parte și Teona Farmatu este prima care încearcă o negociere cu normele sociale primite de-a gata. Este prima generație care a început deja să pună limite.
● Daniela Vizireanu, Nu va ajunge aici dispariția, Casa de Editură Max Blecher, 2025.
Un discurs poetic total diferit propune Daniela Vizireanu în Nu va ajunge aici dispariția. Dacă ar fi să enumăr în mod tradițional „trăsăturile și caracteristicile” poeziei din această carte, nu aș ajunge decît la o sumă de clișee. Și totuși, cartea Danielei Vizireanu este mult mai ofertantă decît totalitatea trăsăturilor ei luate în parte. Cumva, acele déjà-vu-uri pe care cititorii le pot resimți au mai mult rolul de a trasa coordonatele unui mediu primitor și familiar la care aceștia primesc acces.
Autoarea nu-și reprimă nevoia de a restitui într-o cheie fals nostalgică o lume ce-și schimbă de la sine coordonatele odată cu trecerea anilor. Locuirea în timp se conjugă în mod natural cu rețeaua de senzații ce micșorează durata dintre prezent și trecut. Am spus că rememorarea ar fi aparent nostalgică sau fals nostalgică deoarece impulsul de a privi în urmă cu nostalgie este sabotat de realitățile revizitate la rece: „în locul ăsta fericirea e o piatră de mormînt, / nu te educă în nici un fel, / numai prin stări neplăcute intri într-un cerc / al solidarităţii, / participi la această expectoraţie colectivă. / poţi să fii trist în camera ta pe întuneric, / poţi să fii trist în discoteca din comună, lîngă fete / date cu ruj, lîngă băieţi parfumaţi în exces”.
Pe parcursul volumului, avem de-a face cu o voce constantă, fără glisări menite să impună o perspectivă multiplă. Doar tonul se accelerează puțin spre finalul cărții. Se pune accentul pe vulnerabilitate, pe micile descoperiri pe care copilul le percepe într-o manieră ce va modela felul în care omul matur va ști să facă asocierile dintre lucruri. Notația calmă, ușor estetizată nivelează emoțiile. Copiii trăiesc traumele părinților, observă obiecte proprii lumii traumatice. Cu toate acestea, există o anumită blîndețe (a nu se citi îngăduință) a rememorării. Instantaneele înșiruite fixează un comportament uman ce nu s-a debarasat de uzura unei lumi apuse.
Post-memoria documentează poetic nu evenimentele trecute, ci efectul emoțional și material al acestora asupra generației din care face parte autoarea. Nu vorbim neapărat de traume, ci de obiceiuri care persistă: „au fost bărbaţi beţi care dormeau în șanţ, / femei supărate, / e greu să captezi judecata ţinînd-o în faţa ochilor, / lemne zvîrlite în sobă, / mere coapte pe teracotă. / ierni pline de zăpadă cînd nu aveam lumină cu zilele, / cine să vină atît de rapid să așeze firele, / ne făceam temele la lumînare, / ne culcam odată cu găinile. / pe florin îl iertam pentru un pahar de suc / din sticla așezată pe cel mai înalt raft din frigider”.
Cea de-a treia secțiune a volumului se compune sub forma unei enumerări ample ce are, printre altele, un rol important în marcarea tehnicii prin care eul poetic își inventariază exhaustiv lumea pe care o moștenește. Prin sintagma recurentă „au fost”, poeta plasează într-unul și același plan atît lucruri mărunte, detalii banale ale vieții de zi cu zi, cît și traume personale, colective sau împrumutate. Orice axă temporală este neutralizată prin juxtapunerea tuturor acestor planuri. Trecutul devine un corp diform, încă viu, din care prezentul se hrănește puțin cîte puțin: „a fost moartea preotului / cînd ne-a dus cu școala să punem flori la căpătîi, / pupă mîna, / nu voiam să fac asta dar sub presiunea celorlalţi / am pupat. / a venit un altul roșcovan care juca la păcănele / deși cînta în altar, / nimeni nu zicea ceva, / nu ne luăm, mamă, de preot. / are păcate și el e om, / a murit într-un accident de mașină / la treizeci și cinci de ani”.
Dincolo de asta, cred că funcția de „arhivă” a acestei secțiuni nu este numai personală, ci și colectivă. Ea adună și documentează mărturiile tăcute ale acelor momente de tranziție, mici eșecuri, pierderi, violență, sărăcie, care nu se regăsesc în vreo istorie oficială, cel mult într-una a vieții private din postcomunism. Mai mult decît atît, Daniela Vizireanu reușește să transmită acea epuizare concluzivă. Revin însă, după ce toate acestea se vor fi încheiat, urmele nu dispar, ci continuă să definească prezentul. Poate și de aici, titlul cărții.
Cele două cărți de față pot fi considerate reprezentative pentru două direcții existente în poezia română de azi. Teona Farmatu explorează temele și obsesiile lumii extrem-contemporane, trecute prin filtrul care ethics, conferind ideii de limită valențe multiple. Daniela Vizireanu are un cu totul alt background teoretic, cel al post-memoriei, capabil să explice cum se propagă traumele de-a lungul a trei generații și cum anume se vede lumea din perspectiva celei care, deși născută într-o lume în care realitățile traumatice nu mai există la modul activ, le simte încă prezența.
Sigur, literatura nu este mai mult decît un reflex al teoriei, dar se poate vorbi de ceva vreme despre predilecția pentru teorie a noii generații de scriitori. Ea nu doar ordonează, structurează gîndirea, ci devine elocventă și în zona expresivității. Dacă Teona Farmatu își provoacă cititorii, îi pune în stare de alertă, Daniela Vizireanu îi face complici pe aceștia la actul său retrospectiv în ecourile căruia se pot, eventual, recunoaște.
Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Scrîșnetul dinților, ediția a doua, Editura Cartier, 2024.
Foto 1: Teona Farmatu
Foto 2: Daniela Vizireanu
.jpg)
