● Oana Paler, Sufletul te face om, Editura OMG, 2025.
Poezia românească din ultimii douăzeci de ani a traversat un proces de resemantizare a conceptului de metaforă, refuzîndu-i-se acestuia tocmai valența sa esențială, capacitatea de a institui lumi autonome prin intermediul discursului conotativ și estetizant. Nu, o astfel de poezie ieșise din sfera de interes a multor autori publicați în preajma anului 2000. A existat manifestul fracturist, a existat manifestul utilitarist. Tinerii scriitori de atunci au simțit nevoia să facă trecerea de la ideea de frumos la cea de adevăr. Cauzele acestui demers nu sînt exclusiv literare. Poezia a devenit un instrument al activismului social, limbajul ei fiind unul protestatar, capabil să denunțe precaritatea economică a țării, diferitele tipuri de discriminări sociale. Atunci cînd poezia rămîne centrată pe individ, scriitorii propun narațiuni fondatoare, de cele mai multe ori cu substrat traumatic. Pentru a fi politică sau socială, poezia are nevoie de claritate. Metafora blurează mesajul; limbajul denotativ, aproape jurnalistic, îl face tăios și imediat. E dezirabilă doar poezia care să poată fi citită și înțeleasă în stradă, nu doar în biblioteci.
Au apărut multe astfel de cărți de la sfîrșitul anilor ’90 pînă în prezent, cărți semnate de autori precum Dumitru Crudu, Adrian Urmanov, Dan Sociu, Elena Vlădăreanu, Ruxandra Novac, Miruna Vlada ș.a. Sigur că generația 2000, căci aceasta este cea care a produs aceste schimbări în literatura română contemporană, nu se rezumă doar la aceste nume și la această tendință descrisă mai sus. Mulți scriitori și-au propus reevaluarea unor modele și au adus un discurs original, chiar dacă acesta nu a presupus automat detașarea/ruptura brutală de trecut, mulți dintre ei fiind indiferenți la ideologiile vremii și fiind preocupați, mai cu seamă, de inovarea limbajelor poetice.
Ambele tendințe prezintă vulnerabilități specifice. Acest lucru poate fi probat de apariția altor volume ce la început pot deruta, dar care, în realitate, nu fac decît să relativizeze (chiar să ridiculizeze) acele adevăruri rostite cu o voce parcă prea îngroșată. Acet lucru e valabil în cazul volumului Sufletul te face om al Oanei Paler (n. 1978).
Discursul prozastic amendează elitismul de suprafață afișat de mai mulți reprezentanți ai societății românești. Autoarea ironizează cam tot ce ajunge să devină convențional, căci în convenții riscă să sfîrșească și spiritele cele mai revoluționare, darămite cei care au primit convenționalul pe linie genetică. Autoarea ia în răspăr tot ce se poate, de la felul în care e constituit mediul ei privat pînă la preocupările de ordin profesional ce reclamă un comportament ultraconvențional, minat, în mod surprinzător, în ultimul moment: „le-am dat ieri să scrie o compunere cu / ce și-ar dori ei de crăciun / și să nu le semneze / am citit în weekend / unul zice că nimic are de toate / da pînă la urmă n-ar strica niște jocuri / altul că vrea mai multe inimioare la story pe insta / altul a zis că vrea să i se schimbe diriga / că s-a plictisit de atîta morală / și să se bage în dex cuvinte cum ar fi / slay rizz sigma că lui alea îi plac / a auzit el că dacă le folosim intens / o să apară și în dicționar / ultimul a scris de mine că-s o ciudată / că și-ar dori de crăciun să-mi bage dumnezeu mințile-n cap / și s-a și semnat”.
Se insistă pe unele situații aparent neutre pînă sînt epuizate de sens și consistență. Poemele explorează mai multe tipuri de singurătate. Autoarea refuză însă orice formă de patetism, indiferent de gravitatea situației la care se referă. Uneori absurdul pare să se insinueze ca linie conductoare a acestor poeme narative, dar nici acesta nu e lăsat să se manifeste pe deplin. Cumva, e condus și el în derizoriu. Poemul în care apare Mircea Cărtărescu în titlu este despre o minciună care orientează percepția entuziastă și de durată a unor elevi asupra scriitorului român. În carte există și alte astfel de minciuni convenabile, capabile însă să determine consecințe reale.
Poezia Oanei Paler explorează derizoriul vieții de zi cu zi, căruia îi aplică diverse etichete complet nepotrivite. E felul autoarei de a denunța discrepanța uriașă care există între esențe și aparențe, sau chiar între potențialitatea unui lucru și realitatea faptică: „ești cam frumi să știi / îi zice o tipă / altei tipe / pe fb care și-a pus o poză / cu ea de fapt era share la o amintire / de acum țșpe ani / și nu era frumi deloc ultramachiată / cu buze vișinii subțiri dacă ai buze subțiri / nu-ți dai cu rujuri închise e o regulă și dacă / pui vișiniu intens nu mai pui și tuș la ochi / și rochie roșie cu sclipici / totuși / nu-i crăciunul și chiar dacă ar fi / nu se face / și nu se face nici să-i minți pe fb pe alții / că-s frumoși sau că scriu bine”. De la constatarea și comentarea faptului divers, autoarea ajunge repede la substraturile adiacente.
Conștientizarea brutală a singurătății este starea care leagă toate poemele din Sufletul te face om. „Freeze-frame mood” este un text puternic, de departe cel mai bun din carte, ce reunește mai multe variante de lume, mai multe feluri în care, de la un punct încolo, ar fi putut arăta existența cuiva.
● Maria Ivanov, Aici nu ai pe cine te baza, Editura Prut, 2025.
Maria Ivanov (n. 1993) scrie o poezie a urgenței, vizînd realitatea imediată și evenimentele aflate în plină desfășurare. Chiar și atunci cînd face trimiteri spre trecut, spre copilărie, de pildă, lucrurile sînt scoase din fixitatea lor, poezia nefiind una a acumulărilor și a dezvoltărilor progresive, ci una a emisiei directe.
Dumitru Crudu fixează în prefața cărții coordonatele esențiale ale volumului: „A te mărturisi pînă la capăt este o pîine pe care o mănîncă poeta și în al doilea volum. Destăinuirea eșecului înseamnă asumarea și depășirea acestuia. A povesti despre tragedia ucraineană înseamnă a lupta alături de soldații ucraineni sau a-i ajuta pe cei care luptă. Ajunși aici, trebuie să spunem că Maria Ivanov a dat unele dintre cele mai bune poeme despre război, scrise într-o cheie foarte naturală, fără patos și afectare, fără poză și teză, niște poeme adevărate. Iar alături de aceste poeme sau chiar în interiorul lor veți putea citi și niște povești de dragoste sfîșietoare, cu un sfîrșit abrupt, prăpăstios, zgomotos, amețitor, trist. Drama personală și drama lumii se întîlnesc, se completează, se luminează, se adîncesc, se întrepătrund, devin una și aceeași și asta face ca poezia Mariei Ivanov să fie cu un pas înaintea (sau cu un cap deasupra) poeziei care se scrie în ultimul timp. Totul se amestecă și se confundă, încît nu mai știm unde începe viața personală și unde începe cea socială, formînd un întreg”.
Sigur că interferența dintre social și personal nu e o noutate în sine, dar tendința de a aduce în același punct respectivele coordonate ține cu precădere de spiritul acestui timp. Drama personală sau trauma e văzută din ce în ce mai mult ca ceva ce trebuie absorbit în corpul social, altfel și-ar pierde din relevanță.
E de apreciat că în poezia Mariei Ivanov acest social apare difuz în unele texte cu caracter intim. Lumea e undeva departe, dar cea care scrie simte această presiune care o face să fie într-o stare permanentă de alertă: „m-am așezat pe o bancă / de pe pietonală / și am plîns / unicul om / căruia i-a păsat atunci / de mine / a fost un turist / un tunisian / s-a apropiat și / m-a întrebat în engleză / dacă vreau să bem / un vin / sau o bere / sau poate / pur și simplu / să vorbim / și am vorbit / acolo / pe bancă / despre apartament / despre credit / și despre singurătate” („urletul de după Munch”). Acest ultim vers surprinde tematica volumului. Singurătatea din interiorul familiei de proveniență, singurătatea în interiorul unui cuplu în destrămare, singurătatea în fața deciziilor dificile.
Există texte, precum „Despre alegeri”, „Pînă la urmă, nu asta contează” sau „Acesta e felul meu de a mă răzbuna” în care candoarea, naivitatea fac corp comun cu duritatea. Nici tema războiului din Ucraina nu lipsește. Drama individuală din „Aici nu ai pe cine te baza” interferează cu cea a unei colectivități și a unei națiuni ce nu are voie să capituleze. Important este că autoarea face astfel de treceri tematice cu naturalețe. Deși poezia ei e în esență protestatară, nu se simte nici un moment pericolul alunecării în teză și în slogan. Și asta în condițiile în care autoarea este și o cunoscută militantă împotriva războiului din Ucraina.
Poezia directă nu înseamnă lipsă de profunzime, ci capacitate de a face artă prin mijloacele persuasiunii. Sentimentalitatea nu este reprimată. Cu toate că apare la modul declarativ, aceasta reiese din situațiile concrete de viață inserate în narațiunea lirică. Maria Ivanov scrie o poezie cu inserții politice, toate acestea fiind derivate dintr-o conștiință politică bine conturată. Literatura trebuie să ajute, să unească oamenii, să-i scoată din inerție și din conformism. Acesta ar fi dezideratul implicit al textelor sale, deziderat susținut de acțiunile pe care autoarea le desfășoară în zona jurnalismului cultural și de atitudine.
Aminteam mai sus despre acea candoare care de multe ori e consubstanțială cu sentimentul de frică și cel al conștientizării singurătății. „îmi doream / să amîn cît mai mult / ziua în care mă vei părăsi / te rugam/ să nu te rupi din mine / acolo erai în siguranță / ce vom face / într-o / lume / plină de incertitudini / iubiri neîmpărtășite / vise spulberate / războaie / brațele mele / își pierd constant / din capacitățile protectoare / și-mi doresc / să fii din nou în burta mea / și amîndouă în burta / mamei mele / și tustrele / în burta bunicii” („în burta bunicii”).
Pentru a reveni la ce subliniam la începutul acestui articol, există în acești ani o poezie de bună calitate ce încearcă să spună lucrurilor pe nume, să nu se teamă de biografism (chiar și deghizat). Tranzitivitatea acestui gen de poezie vine din dorința de a demasca lucrurile contrafăcute, fie că vorbim de literatură, cultură, în general, fie că ne referim la întreg spectrul social care ne determină tuturor acțiunile și ne modelează convingerile. Cred că aceste două cărți sînt reprezentative în acest sens.
Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Scrîșnetul dinților, ediția a doua, Editura Cartier, 2024.
Credit foto Oana Paler: Lars von Mars
Credit foto Maria Ivanov: Constantin Bîrsa
