● Liliana Corobca, Kinderland, ediție nouă, Editura Polirom, 2025.
Textul de față reprezintă continuarea articolului meu de data trecută, Relocări identitare (Dilema, nr. 130), articol dedicat noilor volume semnate de Tatiana Țîbuleac și de Cristina Hermeziu, Cînd ești fericit lovește primul, respectiv, Nikel, romane ce tratează problematica migrației. În continuare mă voi referi la două romane mai vechi: la Kinderland de Liliana Corobca și la Bigama de Felicia Mihali. Avem de-a face cu monologul unei fetițe de doisprezece ani dintr-un sat din Republica Moldova, lăsată să-și crească singură frații cît timp părinții muncesc în Italia, mama, respectiv în Rusia, tatăl, și, pe de altă parte, cu confesiunea unei românce stabilite la Montréal. În prima carte, migrația e privită din satul din care se pleacă, în a doua, din țara de adopție. Tocmai de aceea cele două romane își completează unul altuia perspectivele. Citite împreună, ele relevă o funcție dublă a ideii de absență. Absența celui plecat – care nu mai aparține nici locului de unde a venit, nici celui în care a ajuns – și absența resimțită de cei rămași acasă.
Cristina, personajul-narator din Kinderland, este nevoită să fie mamă pentru frații ei mai mici. Mama ei îngrijește copiii unei familii din Italia, tatăl muncește „la bani lungi” în Rusia. Romanul e construit ca o adresare părinților, în special mamei, căreia i se adaugă niște pagini ca de jurnal în care naratoarea face numeroase trimiteri la viața de fiecare zi a satului în care trăiește. Avem de-a face, așadar, cu un monolog multifațetat despre așteptare. Părinții întîrzie să se întoarcă în țară deoarece și ei așteaptă ceva: moartea bunicii grav bolnavă. Să facă mai multe drumuri ar însemna să cheltuiască mulți bani.
Ceea ce e important în acest roman, dincolo de tema pe care am enunțat-o deja, este construcția vocii narative. Aceasta e bine calibrată și convingătoare, și subînscrie o sensibilitate aflată în strînsă legătură cu problematicile majore ce stau la baza fenomenului migrației forței de muncă: „Nu-i aşa că şi tu plîngi şi te gîndeşti la noi? Şi cînd speli hăinuţele lor, lînă naturală, bumbac natural, mătase naturală, din omizi, te gîndeşti la hainele noastre, cele mai multe aceleaşi, după ce le-au purtat italienii, după ce s-au învechit, ei ți le dau ție, să ni le aduci nouă. Dacă ar şti fraţii mei, nici nu le-ar mai purta. Mai bine fără atîtea haine naturale, de firmă, dar cu mamă. Poate şi copiii aceia sînt cuminţi şi drăgălași, plîng şi ei că mama lor i-a lăsat pe mîinile unei femei străine”.
Se poate deduce din tonul Cristinei atît mustrarea pe care i-o aduce mamei, cît și înțelegerea situației de ansamblu în care se află familia ei și, in extenso, societatea. Din narațiune se deduce nevoia de maturizare forțată a celor trei copii rămași acasă. Cu toate că Cristina e în același timp copil și adult „de serviciu”: le vorbește fraților „ca o învățătoare”, instituie „ora de plîns la opt seara”, ține socoteala banilor de sub covor. Visează chiar, cu o ironie involuntară, să plece și ea în Italia, ca să îngrijească un copil străin pentru o mie de euro pe lună, în loc să aibă grijă de doi frați fără nici o răsplată. Tonul oscilează între naivitate și o luciditate dureroasă, de unde și umorul amar al cărții. Cînd fetița declară că „la 12 ani, copiii sînt oameni foarte mari și responsabili”, cititorul vede imediat ce încearcă ea să ascundă. Limbajul e oral, colorat regional, iar fragmentarismul imită felul asociativ în care povestește un copil.
Atît Italia și Rusia, cît și părinții nu există decît indirect ca niște entități ale absenței. Copiii simt nevoia unor substitute pe care și le creează mental și material. Marcel își „construiește” un tată dintr-o pernă îmbrăcată în paltonul tatălui și vorbește cu el pînă adoarme. Dar imaginația nu exclude luciditatea și suferința reală: „Nu vreau ceai de la o pernă!”.
Dincolo de familia Cristinei, migrația e un fenomen colectiv. O clasă se adună cu greu din trei-patru sate, preotul pleacă, iar bărbații și femeile apți de muncă au devenit „o raritate, o minoritate”. Formula cea mai amară a cărții e „Moldova copiilor”. Cristina amintește și de alți copii lăsați de izbeliște. Se poate observa din roman cum suferința despărțirii de părinți îi marchează psihic pe cei rămași și le transformă comportamentul: Ștefănel își chinuie cîinele pînă la moarte și apoi înnebunește din cauza remușcărilor, Veronica „e o fată stricată” pentru că o vizitează foarte des un unchi de-al ei și, din acest motiv, celelalte fete se feresc de ea.
Drama este accentuată și de aparenta grijă pe care statul o are față de copiii rămași singuri: „Avem şi asistent social în sat care ne întreabă dacă nu avem stări depresive şi ne aruncă peste gard nişte cărticele despre dragostea părinţilor şi pregătirea copiilor în probleme de migrație. De parcă trebuie să fim pregătiți pentru război, de parcă părinții nu se vor mai întoarce niciodată şi vom fi mereu singuri, vom creşte singuri“. Explicația titlului derivă din următorul fragment: „Acum cîţiva ani, a venit ajutor umanitar la şcoala noastră şi în fiecare cutie era cîte un Kinder, adică un ou de ciocolată cu o jucărie mică înăuntru. Dar cineva a deschis cutiile şi a furat din ele ce era mai bun, în cutia mea, de pildă, nu era nici un ou. Credeam că kinder înseamnă ou. Apoi un copil străin ne-a spus că înseamnă copil şi ne-a învăţat jocul de-a kinderlandul, adică cei mici se joacă de-a cei mari”. E „jocul preferat” al copiilor. „Kinderlandul mic, kinderlandul mare. Cel de rîs și cel de plîns.”
Finalul romanului subînscrie o adevărată filosofie a percepțiilor redată natural din perspectiva unui copil care înțelesese încă de la șapte ani, cînd încerca să ajungă pe jos pînă la orizont, că în viață sînt lucruri la care trebuie să ajungi singur, fără sfaturi și fără nici o îndrumare.
● Felicia Mihali, Bigama, Editura Vremea, 2022.
În Bigama, o jurnalistă româncă al cărei nume rămîne nedezvăluit emigrează la Montréal împreună cu soțul ei, Aron, un inginer fără abilități tehnice, blînd, dar inadaptabil social. Ia contact nu doar cu o realitate diferită din multe puncte de vedere, ci și cu o cu totul altă scară a valorilor. Autoarea nu se rezumă la a pune față în față clișeistic cele două societăți, cea românească și cea canadiană, ci surprinde acea inadecvare a unor valori ale trecutului la viața concretă din țara de adopție și la felul de a fi al oamenilor.
La un moment dat își dă seama că și propriile sale cărți sînt inadecvate din perspectiva noului ei mod de a percepe lumea: „Cărțile mele nu mai aveau nici un fel de interes în ochii mei. Eram incapabilă să răspund gustului noilor mei cititori. Universul meu era putred. În el era vorba despre oameni umiliți, despre victime ale propriilor complexe, de indivizi care pierdeau totdeauna bătălia cu destinul din lipsă de speranță și încredere. Personajele mele erau indivizi striviți de o societate în care ei aveau numai datorii fără nici un drept. Cu toții erau bărbați și femei fără drept de replică”. Naratoarea se adecvează noii societăți prin intermediul lui Roman, un reprezentant al clasei de mijloc nord-americane, căruia îi devine amantă. Nu imediat, ci după o serie de întîlniri cu scop artistic. În roman este redată viața culturală a imigranților din Canada, cu toată boema ei lejeră, dar și cu amestecul de valori și repere.
La Felicia Mihali, imaginarul exilului nu devine o dramă retorică, fiind articulat printr-o recuzită emoțională minimă. Autoarea inventariază aspectele definitorii ale noii societăți din perspectiva imigrantului. Imigrantului nu-i lipsește locul, ci timpul asociat locului. Distincția e fină și scoate romanul din registrul melodramatic în care a rămas adesea literatura exilului. Romanul e populat de o întreagă bibliotecă a exilului, de la Rushdie, Günter Grass și Naipaul la Herta Müller: „Trăiam un exil metafizic citind marii migranți”. Începutul romanului conține o trimitere bibliografică ce, la rîndul ei, prefigurează în linii mari firul narativ și deschide principala problematică a cărții. Lectura devine instrumentul prin care personajul își anticipează și își explică propria condiție.
Felicia Mihali dezvoltă această idee într-o manieră aproape eseistică. De altfel, există mai multe ruperi de ritm (de stil) în cartea autoarei. Narațiunea evoluează pragmatic, fără estetizări inutile, pentru că expresivitatea nu vine din limbaj, ci din felul percutant, chiar tranșant de a numi unele lucruri, realități sau controverse identitare. A se vedea spectacolul grotesc prilejuit de moartea mamei protagonistei și de autopsia care se face ad-hoc din cauza suspiciunii că ar fi fost ucisă. De altfel, moartea mamei închide o buclă identitară. Se poate face o paralelă între bigamia mamei, nevoită să se descurce în condițiile în care avea soțul paralizat la pat, și bigamia naratoarei, nevoită să se descurce într-o cu totul altă lume decît aceea pe care o lăsase în urmă. Bigamia nu trebuie înțeleasă doar in stricto senso, ci extensiv prin raportare la trecut și prezent.
Așadar, bigamia conjugală funcționează ca o alegorie pentru bigamia identitară: „Ce mult aș fi vrut să rămîn femeia econoamă pe care o aprecia Aron! Și ce mult aș fi vrut să devin soția americană pe care și-o dorea Roman! Aș fi vrut atît de tare să nu fi înșelat, mințit, trădat, părăsit pe cineva vreodată. Din păcate, făcusem toate astea. Fără a fi prea naivă, cred totuși că această existență, așa cum era ea, fusese cel mai bun lucru care mi se putuse întîmpla. Nu asta era fericirea? Ce era mai îmbucurător decît să trăiești o bigamie eternă cu trecutul și prezentul?”.
Cele două cărți analizate aici își răspund în unele detalii. Mobilierul de la Armata Salvării din Bigama, „talmeș-balmeșul identitar cedat săracilor de cei bogați”, își găsește corespondentul în hainele purtate de copiii italieni pe care mama Cristinei le trimite acasă. Morțile unor femei (bunica din Kinderland și mama din Bigama) au sensuri diametral opuse: în Bigama, moartea mamei face exilul ireversibil; în Kinderland, moartea bunicii face posibilă întoarcerea.
Ambele autoare refuză patetismul, pe care îl deconstruiesc fie prin joc, fie prin detașare ironică. Naratoarea Feliciei Mihali privește înapoi, iar exilul funcționează și ca o formă de memorie. Cristina privește înainte, iar plecarea părinților e pentru ea o formă de așteptare. Aceste două romane ale migrației formează împreună un diptic al absenței: bigamia identitară a celui plecat versus copilăria pierdută a celor rămași.
Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Scrîșnetul dinților, ediția a doua, Editura Cartier, 2024.
