● Livia Ștefan, Inner sanctum, Casa de Editură Max Blecher, 2026.
Livia Ștefan reușește prin Inner sanctum să dea contur unei lumi a contrastelor corozive, unei lumi ce funcționează pe principiul urii înțelese ca element definitoriu al relațiilor interumane. Avem de-a face cu o poezie dark industrial sau darkwave ce refuză dihotomia clasică dintre interioritate și exterioritate; spațiul interior nu este nici pe departe un liman al purificării spirituale, ci devine un teritoriu totalitar, populat de elemente biologice în plină descompunere. Această poetică anti este susținută prin faptul că e o negare sistemică a tuturor clișeelor poeziei confesive, cu toate că și ceea ce scrie autoarea ține tot de literatura confesivă. Se refuză idealizarea intimității. Aici se pot detecta unele influențe din zona eseisticii lui Georges Bataille. Asupra acestui aspect voi reveni.
Secțiunea întîi, Animal, funcționează ca o mise en abyme în care sînt concentrate direcțiile dominante ale cărții, precum anatomia parazitării, cinismul social și imposibilitatea autocunoașterii: „cu NOI cine se joacă atunci cînd NOI ne jucăm cu toți ceilalți? / funny games, fun & games / ce e în noi? what is rotten / cînd avem dreptul / – avem dreptul? – / să vedem cine e înăuntru?”.
Unele texte din această secțiune amplifică tensiunea printr-o subversiune a ideii de supunere. „you’ll never walk alone” funcționează ca o antifrază. Nu vorbim despre solidaritate, ci despre opusul ei: degradarea împreună. Livia Ștefan are capacitatea de a rescrie granițele poeziei și ale literarității. Acest mixaj de referințe și trimiteri livrești este subsumat unei lucidități ce își recunoaște artificialitatea. Cu alte cuvinte, literatura, așa cum e ea îndeobște înțeleasă, nu e altceva decît un reziduu inert care asistă la degradare, fără a putea salva sau schimba ceva. Așadar, nu, frumusețea nu are cum să salveze ceva. O plantă de plastic, oricît ar fi ea de frumoasă, nu poate fi altceva decît este. Animalul e înțeles dincolo de ferocitatea sa intrinsecă. Apare golit de atributele sale specifice. E locuit doar de rămășițele vieții și vitalității.
Modul torențial de a scrie al autoarei face ca viziunea asupra acestei lumi post-apocaliptice în sens etic să se extindă asupra felului în care e gîndit raportul dintre victimă și prădător. Raporturile de forțe se bazează pe desființarea oricăror instanțe de judecată. Subiectul își este călău sieși: „pentru ce te sacrifici tu, A N I M A M, cînd sacrificiul tău este încă un act violent?”. Dacă mai exista într-o oarecare măsură iluzia izbăvirii prin suferință, aceasta apare acum definitiv spulberată.
Această primă secțiune se încheie printr-un spectacol aproape macabru, un tip de reprezentație publică a eșecului. Ordinul dat propriului corp, „rîzi ca nebunul, corp al meu, rîzi, A N I M A L. / cadi como corpo morto cade” marchează trecerea clară de la ființă la nimic altceva decît un rest de carne inertă. Un colaps biologic, tratat cu un hohot de rîs disperat. Singura reacție care mai poate sta în picioare.
A doua secțiune, Gentile armata dei perduti. Implant transcripts, mărturisește ceva despre originea răului. El se naște din așteptarea celuilalt și din imposibilitatea de a depăși un mecanism psihologic centrat pe ideea de eșec. Acest orizont de așteptare nu e strict individual. Nu avem de-a face doar cu un celălalt, ci cu o întreagă societate ce pune presiune prin felul ei limitat de a percepe lucrurile. Livia Ștefan constată o anumită persistență mentalitară în șabloanele ființei individuale coroborate cu cele ale instanței colective. Se poate constata din nou aceeași amenințare prezentă constant, ce nu atacă frontal, ci ca printr-o mîngîiere dezgustătoare: „nu a venit repede, a venit ca o pisică, miorlăind, torcînd. / [...]. / dacă ar fi / respirat, aș fi simțit-o pe gambe. cum urcă. dacă ar fi avut / limbă, de pe ea ar fi picurat bale încinse”.
Un coșmar erotic și paralizant căruia îi urmează un colaps și, apoi, resemnarea. Viața pare perfectă doar atunci cînd animalul doarme. Doar în absența lui omul se poate hrăni cu iluzia unei normalități impecabile. Cu toate acestea, autoarea nu face decît să pregătească terenul pentru o întoarcere și mai acută a tensiunii, a sălbăticiei din interior.
„I play dead. It stops the hurting” traduce exact strategia de supraviețuire prin anestezie. Și ce dacă groaza nu dispare cît timp îți forțezi mintea și corpul într-un shut down? Și ce dacă se formează o iluzie prin care crezi că, la un moment dat, la finalul anesteziei, te așteaptă o viață pusă în ordine și gîndurile sortate pe categorii? În realitate, această ordine despre care vorbesc este numai și numai ficțiune. Animalul nu doarme. Animalul așteaptă în întuneric. Livia Ștefan face o trecere rapidă prin tot soiul de registre, de la deconstrucția propriei persoane la deconstrucția unei căsnicii, a unui cămin, a unei vieți. Ceea ce începe ca o contemplare liniștită a ninsorii de la fereastră degenerează imediat într-o fantezie a autoanihilării: „mi-ar plăcea să ucid acest corp care încă visează, / învelit în pilotă. mi-ar plăcea să simt mirosul somnului cald / schimbîndu-se în ceva rece și dur”.
„Off with his/our/my head” funcționează ca un refren, ca un pilon deopotrivă structural și ritualic al cărții. Fie că este vorba despre un celălalt, despre propria persoană sau despre o figură a unei autorități, există aici o rotație a stării de vinovăție. Ritmul incantatoriu al acestei fraze se preschimbă dintr-un tic nervos, cum se întîmplă în cazul Queen of Hearts, într-o descătușare aproape cathartică. Luciditatea devine o povară, violența interioară devine de nesuportat. Cum altfel oprești zgomotul, sunetul metalic al ghearelor care zgreapțănă pereții unui creier gata de implozie?
Poetă rock
Nu poate fi pierdută din vedere dimensiunea performativă (a nu se înțelege aici o literatură scrisă pentru a produce un efect, fără nici o implicație reală sau autentică) a poeziei Liviei Ștefan. Ea presupune relaționarea cu un public intrinsec. Cu alte cuvinte, el poate lipsi ca atare din textul scris, dar prin referințele literare și muzicale și prin alte elemente acroșante, autoarea instituie obligativitatea participării celorlalți la întregul său demers. E o poetă rock ce-și strigă revolta chiar și atunci cînd e convinsă de inutilitatea propriei voci. Și din acest motiv, scrisul ei degajă autenticitate și personalitate, dincolo de toate clișeele suportate de acești doi termeni. Poeticitatea ajunsă în unghiul mort e dovada majoră a existenței ei reale, iar Livia Ștefan e o autoare care își trasează pe cont propriu granițele poeticității.
signs of your devotion on my body, a treia secțiune, se centrează pe genul de erotism combinat cu violență și transgresiune care, după cum spuneam mai sus, derivă parcă din eseistica lui Georges Bataille. Textele surprind exact nevoia de a ieși din identitate prin celălalt, chiar cu prețul autodistrugerii: „am nevoie de o poveste de iubire. vreau să joc jocul. Să produc / și să consum. / dorința. Am nevoie să spun, să văd, să te văd. să / te urăsc după. corpul meu, mintea mea liberă. tacitum vivit / sub pectore vulnus”. Trimiterile la o „fostă lume” și la un „fost eu” imprimă un plus de dramatism odată ce vîrsta adevăratei identități – ce nu înseamnă una a stărilor de grație – pare să fie lăsată în urmă. Autoarea declișeizează, astfel, și ideea de poezie ca reflex al memoriei. Puterea de a fi vulnerabil și de a refuza constant mitul propriei existențe nu e întrecută decît de forța expresiei și a capacității de a persuada.
În toate cărțile Liviei Ștefan sînt tratate aspectele liminale ale existenței. În cartea de față, miza e mai înaltă. Nu mai avem de-a face cu acele jocuri ale percepției sau ale stărilor modificate de conștiință, ci cu luciditatea indusă de constituirea unui model personal de filtrare a realităților. Normalitatea este ceea ce rezultă după standardizare, iar Livia Ștefan se opune prin scrisul său unei astfel de normalități. Privite adînc în adevărul lor, toate elementele acestei lumi își pierd fixitatea și relevanța.
Unul dintre cele mai puternice texte din carte, „j’écris sur la nature du feu”, aparține ultimei secțiuni, intitulată utopia did this: „din cînd în cînd, vin peste noi întrebările nopții. / groaznica noapte cînd nu mai putem să mințim / și cuvintele nu mai vor să rămînă secrete / și-ți dezvăluie formula chimică pe care pur și simplu n-ai vrut / să o înțelegi / pentru că implică durerea”. În acest poem amplu apar una în fața celeilalte două femei. Nu vorbim despre oglindire, ci despre durerea acceptării unor adevăruri. Nu știm cine domină pe cine, nu știm de partea cărui adevăr ne-am putea situa noi, cititorii.
Știm însă că poeta reușește să reușește să exploateze acest conflict identitar, controlînd abil tensiunile: „îmi repet obsesiv temele: impermanența mă rupe. / mă gîndesc la asta. nu mă mai pot gîndi la nimic altceva. / sînt lacrimae rerum. duritatea și violența unei frumuseți / ascunse atît de adînc și aleatoriu că nu are nici un sens / s-o mai înțelegi cînd o găsești”. Un fel de a plînge pe mutește, dar care provoacă convulsii e același Lacrimosa la care autoarea face referire într-un poem. Cu precizarea că nu vorbim despre celebra compoziție a lui Mozart, ci mai degrabă despre cunoscuta trupă de gothic metal cu același nume. Am spus, un plîns reținut pentru că nu e demonstrativ sau teatralizat, ci doar act reflex al neputinței de a suporta întregul adevăr. Așadar, nici urmă de patetism sau de victimizare. În privința background-ului textelor sale, în afară de Georges Bataille mai pot fi detectate influențe bine asimilate din Susan Sontag.
Poezia Liviei Ștefan, începînd cu cartea de debut, re.volver (Casa de pariuri literare, 2012), continuînd cu Lolita32 (Casa de Editură Max Blecher, 2016) și, bineînțeles, cu Thanato hotel (Casa de Editură Max Blecher, 2019), a evoluat continuu din punct de vedere valoric și și-a diversificat mijloacele de expresie. Nu prea am văzut numele autoarei foarte des citat printre vîrfurile generației din care face parte. Din punctul meu de vedere, Livia Ștefan e cel mai imprtant autor din al doilea val douămiist și unul dintre cei mai buni ai acestei generații în ansamblul ei. Clasamentele sînt întotdeauna provizorii.
Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Scrîșnetul dinților, ediția a doua, Editura Cartier, 2024.
Credit foto: Andra Aron
.jpg)
