● Marfă, prefață de Gabriel Rusu, postfață de George Pruteanu, Editura Salut, 1996.
● Marfă reîncărcată, prefață de Florin Iaru, Editura Brumar, 2011.
● Marfă cu diamante, prefață de Bogdan O. Popescu, Editura Vellant, 2026.
Scriam într-un articol din Dilema de la sfîrșitul anului 2024 că țin în mod deosebit la distincția dintre antologie și volum colectiv, și asta pentru că diferențele sînt adesea ignorate și termenii par a numi unul și același lucru, funcționînd, deci, ca sinonime. Pe mine această distincție mă interesează pentru că ea îmi orientează și îmi structurează interpretarea. Antologia e ceva a posteriori, o selecție din ceva preexistent, pe baza exigențelor valorice, tematice, ideologice ale antologatorului. Volumul colectiv, chiar și atunci cînd are un inițiator sau un coordonator, ține de participarea efectivă a autorilor la proiectul respectiv. Indiferent dacă au un caracter experimental sau dacă autorii scriu „la temă”, conferind concretețe unui concept propus de coordonator, volumele colective țin de simultaneitate, de participativitate. Autorii explorează fațetele unuia și aceluiași proiect.
Aș mai adăuga și că o antologie are de multe ori rolul de a canoniza, în vreme ce volumul colectiv propune ideea de coeziune și chiar de manifest, implicit sau explicit. Printre cele mai importante volume colective publicate în primul deceniu după Revoluție se numără Marfă (1996), Ferestre 98 (1998) și 40238 Tescani (2000), asta ca să mă limitez doar la cele de poezie.
Astăzi mă voi opri asupra proiectului Marfă, acela care îi reunește pe Florin Dumitrescu, Bogdan O. Popescu, Dan Mircea Cipariu, Sorin Gherguț și Dan Pleșa. Gabriel Rusu remarca în cuvîntul introductiv al primului volum al proiectului Marfă că pe cei cinci îi aseamănă „zîmbetul sfidător pe care-l aruncă realității” și îi diferențiază „nuanțele din subtextul zîmbetului, de la ironia feerică la sarcasmul tragic”. Dincolo de aceste aprecieri, trebuie spus că cei cinci practicau o poetică ce se opunea la modul manifest liricii înalte, plină de prețiozități, practicată în special de generația 60. Optzeciștii, cu precădere lunediștii, fuseseră primii care „deînnobilaseră” actul creației și propuseseră un alt mod de a se raporta la real.
Însuși titlul, Marfă, deconstruia vădit religiozitatea artei. Mărfarii, așa cum sînt numiți și astăzi, veneau pe piață cu alte ingrediente. Ce scriau ei atunci putem citi astăzi ca persiflare de sine, în condițiile în care în lumea literară predomina morga autosuficienței. Dan Mircea Cipariu se declara „un înger cu acnee / fabricant de stropitori”, Florin Dumitrescu combina ironia cu muzicalitatea într-un joc intertextual continuu, Sorin Gherguț practica un discurs experimental rece în care cinismul și absurdul împing totul spre ultimele consecințe: „dacă m-aș fi născut tîmpit / ce-ar fi făcut acasă tata / el pune mîna pe cuțit / și îmi taie doar beregata / și parcă simt cum mă înțarcă / și parcă mai aud din tren / nu va mai ști să se întoarcă / copilul tău oligofren” („Pink Freud”).
Unul dintre cele mai bune texte din carte, din această primă Marfă, îi aparține lui Bogdan O. Popescu și se numeșete, deloc întîmplător, „gașca noastră”. Poezia acestuia emană vitalitate, îmbinînd estetica postmodernă cu perspectivele neo-romantice. Erotismul jucăuș din poezia lui Popescu stă la baza unei modalități de a expora altfel, neclișeizat, ideea de sensibilitate și pe aceea de tandrețe. Poezia amintită e un bun liant între ceea ce scrie el în general și proiectul de față. Dan Pleșa nu-și reprimă tonul nostalgic, meditativ și interogativ. Scrie o poezie în care universul citadin pare să fie sursa unei angoase existențiale. El face notă discordantă în raport cu ceilalți mărfari, care preferă să performeze în spatele unor măști disimulante.
Marfă nu este doar unul dintre volumele colective reprezentative pentru anii ’90, ci se dovedește un proiect mult mai provocator (nu neapărat în punctul de start) prin faptul că el a continuat. Marfă (1996), Marfă reîncărcată (2011) și Marfă cu diamante (2026) constituie un concept procesual unic în poezia românească de după 1990. Conceptul însumează mai multe atitudini, mai multe feluri de a reacționa la realitate și la provocările estetice, toate acestea ajungînd să fie în concordanță cu problematica memoriei, a maturizării și a bilanțurilor provizorii.
Din multe puncte de vedere, Marfă reîncărcată e superior primei cărți. E și normal să fie așa. Nu mă refer doar la calitatea textelor, dar în interiorul acestui volum cititorii pot depista numeroasele trimiteri pe care autorii și le fac unii altora. Se consolidează statutul relațional al poeziei fiecărui autor în parte, dar și al proiectului în ansambul său.
Iată ce scrie Sorin Gherguț feat. Aura Bărîcă Gherguț: „literar-artistic avem puţine elemente-n comun. / ne vedem rar şi nu suferim foarte tare din cauza asta. / dacă scoatem acum marfă II va trebui să scoatem şi marfă III şi tot aşa, încă o dată şi / încă o dată, la nesfîrşit”. Discursurile poetice sînt mai asumate, mai exersate. Estetica jocului pare a avea o miză mai mare decît luarea în răspăr a unor realități.
Florin Iaru face, în prefața pe care o semnează, cîteva portrete literare absolut memorabile: „Dan Mircea Cipariu ar putea juca, acum, rolul lui Ostap Bender (al literaturii), mare combinator şi posesorul cheii de la casa cu bani. Ubicuu, vivace şi receptiv la toate formele de comunicare, iniţiator al tuturor experimentelor colective, el este” sau „Florin Dumitrescu are lentoarea surîzătoare a unui cotoi leneş, ieşit într-o zi călduroasă, să admire armoniile gratuite, divine” sau „Bogdan O. Popescu ilustrează vitalitatea nesfîrşită a tinereţii care nu vrea să apună. El e un paradox în mişcare. Doctorul Popescu crede numai în moarte. Poetul Popescu pariază numai pe viaţă, iubire şi aventură”. De portrete la fel de inspirate au parte și Sorin Gherguț și Dan Pleșa.
Prin aceste cîteva rînduri dedicate felului de a fi al autorilor, Florin Iaru trasează cu exactitate liniile de forță ale poeziei acestora. Vitalitate, joc superior, persiflare, declișeizare, tragism dejucat, autoironie din plin, iată, așadar, cîteva dintre caracteristicile ce-i apropie pe cei cinci autori cărora li se vor alătura, în Marfă cu diamante, Mircea Cărtărescu și Florin Iaru.
Nealiniați
Într-un anumit fel, cei cinci sînt niște scriitori nealiniați, fixați doar într-un tip de autonomie egală cu o categorie în sine. Cu alte cuvinte, nu ți-i poți imagina altfel decît sînt, și nici nu trebuie. Ei sînt mărfarii, și cu asta basta.
Un text ce nu trebuie ratat atunci cînd vine vorba despre „poesiocrația” lui Dan Pleșa, care contribuie decisiv la conturarea identității comune a grupului, dezavuează convențiile poeziei, dar nu o face la modul manifest, ci într-o manieră subtilă. Cel care afirma în volumul din 2011: „am mulţi colegi care păţesc asta / fac copii / şi nu se pot abţine: / seara îi îmbrăţişează / şi poezia se scurge din ei şi trece în / copiii lor pînă ce încep să /strălucească / două luni de-mbrăţişări / şi ajung săracii să stea săptămîni întregi / în faţa / foii albe, fără să scrie un cuvînt / şi sînt daţi afară” este acum cel care „subminează” grupul din interior. Acest antilirism, dublat de neîncrederea în utilitatea poeziei, e exact ingredientul de care era nevoie pentru ca demersul celor cinci să reușească.
Poezia lui Dan Mircea Cipariu evoluează de la joc spre un existențialism exacerbat și imperativ în care stările contradictorii coexistă: (auto)îndemnul violent „iubește sau crapă!” capătă valențe ontologice. În a doua carte, discursul său este mai tensionat, fiecare gest fiind urmarea unui ultimatum pe care și-l impune sieși. În Marfă cu diamante asistăm la o temperare a acestei tensiuni, insinuîndu-se un frison existențial de alt tip, unul ce derivă dintr-un anumit sentiment al timpului, deci al memoriei.
Florin Dumitrescu rămîne un poet al jocurilor de limbaj, al sensurilor contrare, al disimulărilor semantice. Puțini scriitori din literatura română contemporană reușesc să întoarcă limbajul pe dos atît de convingător și, odată cu el, lumea. Reușește să transforme rutina, uzura și ipocrizia umană în surse ale comicului. Nu lipsesc referințele la lumea muzicii și la cea a advertising-ului, domenii în care are competențe și realizări binecunoscute. Tema memoriei e prezentă și în scrisul lui Dumitrescu, cu precădere în volumul apărut recent: „Hai să ne facem o poză și după / aia haide să ne facem trupă / să cîntăm despre cum am ieșit noi / în lume dezarmați și goi / cu burțile supte / de foame dar gata de lupte / supărați pe viață și imberbi / un cîntec despre cît sîntem de superbi / și alte asemenea cîntece / care sîntează mintea dinspre pîntece / să inventăm un nou stil un alt gen / doldora de trăiri amputat de antren”.
Sorin Gherguț operează cu tot felul de recombinări lexicale. Utilizează acea tehnică a repetiție care duce la desemantizare, la golirea de orice sens a realității pe care cuvintele o exprimă în mod aparent. Nu e un joc gratuit. Răceala tonului, distanțarea și cinismul sînt ingredientele sale cunoscute. Scrie cu parcimonie și cu mare atenție la forma textelor. Practică o disociere declarativă (față de grup) care în realitate este un mod de reasociere prin propunerea unei perspective inversate. Textele lui Gherguț își lasă autorul în afara lor. Chiar dacă trimiteri de tip biografic există, totuși ele mărturisesc ceva despre funcționalitatea limbajului și despre procesul complet demitizat al acțiunii umane: „verde nonstop / galben uneori / roșu doar o dată / roșu nonstop / galben uneori / verde doar 1 dată / trec pe galben / (de pe verde și pe verde / dp galben) / &/ roșu uneori”.
Din acest punct de vedere, la polul opus se situează Bogdan O. Popescu, autorul unei texturi ce se amplifică și care capătă consistență prin acumulare. Există o energie a afectelor pe care autorul nu și-o reprimă. Se simte o schimbare de ton în această a treia carte pentru că există unele acumulări care, chiar dacă nu întrerup fluxul vital al poeziei, îi conferă un aer mai întunecat: „dintre toate ființele pe care le-am cunoscut / numai cuvintele merită dragostea mea desăvîrșită / cuvioasă, credincioasă, deplină / ele nu m-au trădat, nu m-au părăsit niciodată / m-au ținut mereu în miez de pămînt, în aer, în lumină”.
Prefața sa la Marfă cu diamante reface contextul/contextele în care această carte s-a scris vreme de treizeci de ani. Prezența în acest al treilea volum Marfă a lui Mircea Cărtărescu și a lui Florin Iaru, ambii cu poeme inedite, mărturisește ceva despre momentul inițial al constituirii grupului și despre sensul amplificat în timp al proiectului. Un implicit manifest generaționist s-a transformat, iată, într-un proces transgeneraționist. Marfă este mărturia felului în care poezia colectivă și relațională nu e doar sfidare veselă și joc inteligent, ci și un veritabil pact cu timpul.
Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Scrîșnetul dinților, ediția a doua, Editura Cartier, 2024.
