Se știe că situațiile de criză (ideologică, geopolitică) au un impact asupra creativității, în general, și asupra poeziei, în special. S-a scris mult și divers în ultima vreme, impunîndu-se mai multe formule poetice ce se revendică de la moduri diferite, chiar contrastive de a înțelege autenticitatea. Biografismul tipic douămiist, în legătură cu care se cam strîmbă din nas în ultima vreme – transferat și generației mai tinere –, coexistă cu o lirică militantă la modul transparent, puternic amprentată ideologic. Există și o a treia formulă, cea în care ideologicul e camuflat, nu exclamat lozincard. Aceasta din urmă mi se pare întotdeauna de preferat.
Din punct de vedere editorial, în anul 2025 s-a impus colecția „/pocket” (coordonator Mihók Tamás) a Editurii ART. Aici au apărut cărți de valoare semnate de autori precum Dmitri Miticov, Liviu Diamandi, Cosmin Perța, Teodora Coman, Anca-Ioana Câdă și Andrei Zbîrnea. Ultimul dintre aceștia coordonează la rîndul său colecția „Arcane” a Editurii pentru Artă și Literatură în care au apărut deocamdată doar două cărți de autor: Ecouri lichide de avocado (Noemina Câmpean) și Visul post-punk (Alin Dimache). La OMG Publishing au fost publicate mai multe volume bune ale unor autori care mizează în general pe regenerarea limbajelor poetice, fără a se limita la nivelul formal al scrisului lor. Îi amintesc aici pe Dani Blanariu, Noaptea sînt viu, pe Oana Paler, Sufletul te face om, și pe Florin Gherman, Noaptea meduzei. Casa de Editură Max Blecher a publicat Arthur și Maya (Daniela Luca), În inima pustiului, la malul Cișmigiului (Radu Nițescu), Femeia zepelin (Anca Chimoiu), Orașele mici sînt mai aproape de centrul pămîntului (Irina Francisca Ion) și Nu va ajunge aici dispariția (Daniela Vizireanu), despre care m-am exprimat deja în rubrica de față.
Cîteva cărți foarte bune au apărut la Cartier: Colțul liniștit al pernei (Ada Lupu), No return point (Luminița Amarie), Tot ce-i suav produce tăieturi (Codruța Simina), Clivaj fidelitate (Alina Purcaru). Pe lîngă acestea, seria „Cartier de colecție” s-a îmbogățit cu antologiile unor poeți precum Rita Chirian, Constantin Acosmei, Vasile Baghiu sau Romulus Bucur. În colecția „Vorpal” de la Nemira au apărut Restul și Arteziana (Svetlana Cârstean), Așteptăm cuminți teroarea (Ion Agaci) și La limită (Teona Farmatu), despre care am scris deja aici. Țin să mai amintesc și cea de-a doua carte publicată în cadrul proiectului „Metamorfoze” al Dianei Iepure, desfășurat la Editura Paralela 45, anume De partea bună a hărții (Cătălina Bălan). Cînd omenirea-și pierduse orice speranță, profesorul sucevean Gheorghe Cârstian s-a decis să debuteze la Vinea cu Falsul pescar, semnînd cartea cu pseudonimul g. coltzi. Tot de la Suceava este și Alexia (semnătura Alexei Plăcintă), autoarea volumului Formula lucrurilor simple (Tracus Arte). La aceeași editură a apărut și cartea lui Ștefan Tudor Baciu, Periferii fragile. Nu închei această prezentare generală fără a aminti trei titluri apărute la Editura Prut, anume Semănăm și mă sperie asta (Alexandra Crețu), Așa nu se mai poate (Felicia Green) și Aici nu ai pe cine te baza (Maria Ivanov).
M-am exprimat deja în legătură cu două dintre debuturile anului 2025, volumele semnate de Teona Farmatu și Daniela Vizireanu. Mi-au atras atenția și alte cîteva titluri.
Dani Blanariu încearcă în Noaptea sînt viu o obiectivare a emoțiilor și a memoriei afective. Vrea, parcă, să construiască o instanță în afara sa, în afara propriei percepții. Reușește foarte bine să extragă esențialul din gesturi banale, din ipostaze existențiale explorate nu narativ, ci printr-o lirică precisă. Există și un imaginar incisiv ce nu pune preț pe forța afișată sau pe retorică, ci pe puterea imaginii capabile să instituie ea însăși o realitate: „jungla ne salvează / așteptăm copii / cu tălpi murdare și / genunchi juliți de joacă / un bărbat calcă un melc / fără să-și / dea seama / poate așa arată sfîrșitul” („Scrisoare din viitor”). Cel mai mult în place la poezia lui Dani Blanariu că acea obiectivare de care am amintit nu inhibă subiectivitatea, ci o potențează. Conferă legitimitate dimensiunii personale după o examinare rațională: „mecanisme care duc la normalitate / picioare de lemn / lăcuite în straturi / se rup / simți iarba / degete paralizate / se poate trăi și-așa” („în mare măsură imaginația”).
La polul diametral opus, ca modalitate de poetizare, se situează Florin Gherman. Noaptea meduzei e un volum puternic, incisiv, cu o retorică accentuată și susținută da capo al fine. Versuri torențiale expulzează revolta și o anumită doză de resentiment. Cartea e un singur poem ce nu lasă garda jos, totul e armat la maximum, autorul neîngăduindu-și nici o pauză de respirație. Forța acestei poezii vine și din explorarea socialului, cu toate fațetele sale. O realitate a migrației, a voinței de supraviețuire materială.
Andrei Doboș explorează valențele opuse ale unor fenomene sau atribute identitare. Unele texte sînt raționamente ce pornesc de la paradoxuri în curs de anulare. Totul sfîrșește într-o opacitate ce obligă vederea să se acutizeze. Dincolo și dincoace nu delimitează necunoscutul de familiar, ci numesc realități la fel de inaccesibile. Limbajul însuși e o barieră, nu materializează o lume, ci o dizolvă în ceva imposibil de mediat. Limbajul este criză și autoviolență: „Violența interioară se ține lanț. Lanțul devine tracasare. / Tracasarea devine limbaj. Limbajul devine autoviolent. / Face parte din mine. Nu pot răni fără să mă rănesc” („Panou II”). Pare problematică și chestiunea regenerării materiei din ea însăși, indiferent dacă aplicăm o grilă eco sau una metafizică. Materia nu dispare, ci se reconfigurează în punctul ei de maximă fragilitate, din propria ei limitare: „Cum vom derestricționa fragmentul de spațiu? / Dar nu este adevărat că orice fundătură / este și o fundație / Sau că orice fundație este la început o fundătură?” („Fundație”).
Palimpseste, hărți, ecouri
Andrei Zbîrnea își întemeiază discursul pornind de la un topos cu o oarecare simbolistică, Valea săpunului, fîșia, zona de frontieră dintre Sibiu și Şelimbăr. Secvențial, reconstituie istoria acestei zone pe care o inserează într-un prezent în care abia se mai întrevăd urmele trecutului. Tema acestui volum intitulat chiar Valea săpunului este palimpsestul. Citit astfel, trimiterile la întregul univers corporatist și consumerist al zilelor noastre capătă o miză suplimentară: „aici a fost loc de plajă / amatorii de soare împărțeau cîmpul cu turmele de oi / aici se cultiva porumb un drum de țară / se prelungea cumva pînă departe la troița lui mihai / copiii din cartier știau că de acolo vine omul negru / că trebuie să strîngă jucăriile și să plece acasă” („Mukensmat”). Andrei Zbîrnea practică în unele situații și asocierile libere, mai ales atunci cînd vrea să aducă împreună arte distincte. Pe acest fond se derulează unele scene sentimentale ce atenuează din ariditatea asumată a limbajului.
Clivaj fidelitate mi se pare cea mai bună carte de pînă acum a Alinei Purcaru și, în plus, una dintre cele mai bune ale anului. Citind volumul, am avut sentimentul că tot acest poem (segmentat doar prin titluri) e o încercare permanentă de distragere a atenției de la o stare de fapt, ce nu se vrea neapărat poetizată, cu toate că ea devine epicentrul cărții. Criza se transmite seismic în toate palierele textului, iar neliniștea pe care aceasta o generează nu poate fi combătută decît prin așezarea în plan a unor fapte și acțiuni. Enumerări de fapte cotidiene fac corp comun cu unele flash-uri existențiale, fapt ce imprimă discursului o temperatură înaltă și un tempo accelerat. Mi-a plăcut și faptul că volumul nu are un ethos pronunțat și nici nu e o critică transparentă a unor practici (cum ar fi cele care privesc consumul). De exemplu, poemul „Windowshopping” nu e o predică anticonsumeristă, ci surprinde reacțiile corpului ce decurg din lipsa de relație dintre propriile dorințe și realitatea expusă: „dorința ta nu are legătură cu nimic / de aici / prin tine circulă o substanță corozivă / instantaneu / atît de puține lucruri își păstrează încă importanța / atît de mult se poate, brusc, / refuza”.
Poemul Danielei Luca, Arthur și Maya, readuce în atenție posibilitățile lirico-narative ale basmului. Întreaga atmosferă de poveste contribuie la constituirea unei lumi atemporale în care cele două entități apar și se întîlnesc pentru a forma o entitate comună ce, la un moment dat, se dizolvă. Undeva în background are loc un război ce corespunde confictului din mintea și din sufletul lui Arthur. Meritul Danielei Luca este că știe să gestioneze dramatismul în creștere și să îl adapteze la formula lirico-narativă apropriată.
Cătălina Bălan reușește în De partea bună a hărții să adauge o nuanță personală poemului amprentat politic. Multe fragmente fac trimitere la istoria Basarabiei trecută prin filtrul unor istorii de familie. Teme de o urgență maximă sînt tratate dintr-o perspectivă mixtă, ingenuă și, totodată, responsabilă. Perspectiva subiectivă asupra geopoliticii nu e unica existentă în carte. Autoarea explorează un univers senzorial pe care îl pune în relație cu transmiterea somatică a traumelor. Și, pentru că un trecut ce nu a fost trăit direct nu poate fi recompus exclusiv prin cuvinte, volumul mizează pe confluența dintre text, sunet și imagine.
Poezia Noeminei Câmpean din Ecouri lichide de avocado poate fi asemenea unei regresii hipnotice capabile dacă nu să rezolve, măcar să identifice unele traume ascunse. Înțelegem, așadar, că întoarcerea în trecut e absolut necesară înțelegerii prezentului. Totul începe cu vizualizarea unor imagini disparate ce reușesc, încet, să contureze o perspectivă. Avem de-a face cu o carte despre boală și moarte, despre încercarea de decelare a unor surse ale răului, ale acelui rău ce ucide inocența. Realitatea te obligă la o înțelegere mai rapidă, la o maturizare precoce ca să-i poți supraviețui.
Svetlana Cârstean a publicat în 2025 două volume dintr-o trilogie. Mă voi limita acum doar la Restul. În mod cert, avem de-a face cu o poezie a unei revolte ce are multiple cauze și se manifestă printr-un strigăt bine calibrat, cu o tonalitate egală cu ea însăși. E o revoltă față de un sistem omniscient care elimină individul din ecuație. E o revoltă față de forma unei lumi, față de forma unei ființe care își asumă ambele fațete, cea feminină și cea masculină. Se face referire la efortul de a trăi concret în ordinea materială a lucrurilor. Pînă la disiparea metafizică avem de-a face cu reacția viscerală la realitatea palpabilă. Restul e o carte despre distribuirea rolurilor sociale în una și aceeași persoană. De aici, atît implozia, cît și explozia. Voi reveni asupra trilogiei Svetlanei Cârstean după ce aceasta va fi publicată integral. În texte viitoare, îmi propun să discut și alte titluri pe care aici doar le-am amintit, cum sînt cele semnate de Radu Nițescu, Oana Paler și g. coltzi.
De ceva vreme asistăm la o transformare accelerată a poeziei românești. În mod cert, se realizează o tranziție de la confesiunea biografică intimistă și de la narațiunea fondatoare a sinelui la felul în care este resimțit socialul, sistemul ce aplatizează, neutralizează forța individuală. Rezistența în fața acestuia reclamă persoana întîi plural. Din ce în ce mai des avem de-a face cu o identitate multiplă, avem de-a face cu un eu care înseamnă de fapt noi. Confesiunea se traduce prin postmemorie, iar aceasta nu e apanajului unui singur individ, ci al unor entități sociale multiple.
Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte, Scrîșnetul dinților, ediția a doua, Editura Cartier, 2024.
.jpg)
