● Doar o vorbă să-ți mai spoon: River. O antologie de epitafuri românești, editor Ion Barbu, Editura Paralela 45, 2025.
Realizările lui Ion Barbu din domeniul artelor vizuale sînt binecunoscute. De la caricaturile din reviste de prestigiu precum Dilema, Suplimentul de cultură, Observator cultural pînă la proiectele sale Casa memorială I.D. Sîrbu, Colonia Petrila¸ de la micro-muzeele neconvenționale, dintre care amintesc Muzeul mamei, Muzeul instalatorului român, pînă la Muzeul Poeziei de la Iași, ironia inteligentă coabitează cu imaginile vizuale accesibile tuturor, arta sa fiind în esență una participativă, interactivă, conferind de multe ori sensului literal al unor cuvinte sau expresii rolul de a rescrie percepția asupra unor realități sau fenomene. La acest capitol putem discuta și despre albumele sale de grafică și caricatură sau mai ales despre acelea în care instalația vizuală se combină cu fotografia sau textul literar. Antologia poeziei românești de la S la XXL (2003) Antologia poeziei românești la zid (2006) sau Sticle pentru minte, inimă și literatură, în colaborare cu Mihai Barbu, I-II (2016) sînt doar cîteva exemple.
Cel mai recent album al lui Ion Barbu, Doar o vorbă să-ți mai spoon: River, are ca punct de pornire un model literar, Antologia orășelului Spoon River „alcătuită” de Edgar Lee Masters, tradusă în limba română de Ion Caraion și prefațată de Virgil Nemoianu (Editura pentru Literatura Univerală, 1968). De fapt, avem de-a face cu unul dintre volumele cele mai importante și mai influente ale poeziei americane. Textele aparțin unor autori fictivi, foști locuitori ai unui orășel fictiv care își spun povestea după ce aceștia au încetat să mai existe. Poemele – scrise sub forma unor monologuri cu valoare de epitaf – combină în discursivitatea lor regrete, critici la adresa societății și a ipocriziei umane, șarje sarcastice, secrete dezvăluite, ironii și autoironii. Există și o critică a vîrstelor omului și a incapacității acestuia de a face față unor obstacole sau provocări ce se dovedesc minore privite din perspectiva unei vieți încheiate. Ce a realizat Edgar Lee Masters în 1915, cînd a fost publicată cartea, a fost construirea unei polifonii, a unei voci compozite capabile să redea stări și realități contradictorii. Ceea ce era dat să rămînă secret, ascuns se dezvăluie după moarte ca un prilej nesperat de eliberare. Însă aceste narațiuni de dincolo nu aduc cu ele nimic spiritual, nu promit nimic, nu aduc speranță.
În multe situații, melancolia se îmbină cu regretele și cu suferința surdă, cum se întîmplă în texte „semnate” de spoonriverieni precum Rebecca Wasson, Elijah Browning sau Elizabeth Childers. Unele texte sînt centrate pe procesul în sine al trecerii dincolo, prin înregistrarea senzațiilor ultimelor trăiri. Altele sînt recapitulări succinte ale unor destine, metafizica acestora din urmă ținînd și de frecventele schimbări de cadru și de sacadarea expunerii, cu alte cuvinte, are parțial origini de natură formală: „Am fost avocatul Statului / Și al Companiei de Asigurări care-i asigura / Pe proprietarii minei. / Tras-am sforile cu judecătorii și cu jurații, / Și cu tribunalele superioare, spre-a-năbuși plîngerile / schilodiților, ale văduvei și orfanului, / și prin asta m-am îmbogățit. / Baroul mi-a-nălțat osanale / într-o sforăitoare dare de seamă. / Iar tributul florilor prisoselnic a fost. / Însă șobolanii mi-au ros inima, / Iar un șarpe și-a făcut cuib în tigva mea!” (John M. Church). Toate aceste personaje autoare de texte poetice cu valoare de epitaf au libertatea de fi sincere, de a spune lucruri pe care în contextele sociale în care au evoluat nu au avut curajul să o facă. Sinceritatea, uneori chiar brutală, față de sine e un aspect pe care, iată, imaginația îl poate provoca.
Trăirea în interiorul convențiilor și al comodității convenabile ajunge să fie de-a dreptul detestată de cei trecuți dincolo. O recapitulare, nu finală, ci una de după final, implică priviri chirurgicale, fără menajamente și anestezii. Orășelul imaginar Spoon River devine unul cît se poate de concret prin liricizarea epicului realist întreprinsă de Masters, un autor care, pînă la data apariției acestei cărți, nu publicase nici o carte concludentă valoric, după cum apreciază Virgil Nemoianu, din care citez: „dacă valoarea sa strict poetică poate fi pentru mulți îndoielnică, lui Masters îi rămîne totuși un merit care îl face să fie citit și astăzi: acela al invenției unei multitudini de destine umane. Exprimate concentrat și privite de pe un plan elevat – acela al morții egalizatoare –, aceste destine devin un prilej de speculație asupra bazelor existenței umane înseși”.
Tonuri & pietre
Redescoperirea recentă a lui Edgar Lee Masters i se datorează în mod evident lui Ion Barbu. Doar o vorbă să-ți mai spoon: River e mai mult decît o reinterpretare a unui model. Referindu-mă strict la autorii antologați, în marea lor majoritate sînt în viață și au răspuns apelului cunoscutului artist plastic care i-a pus pe respectivii autori să-și scrie singuri epitafurile. Textele propuse de autori sînt trecute prin filtrul artei lui Ion Barbu și devin veritabile instalații 2D. Există un permanent joc între imagine și text. Artistul redă și straturile de adîncime ale poemelor pentru a crea adîncimi în imaginile vizuale ce însoțesc rîndurile.
Deși 2D, fiecare „ilustrație” are mai multe niveluri. Acele pietre pictate, fotografiate și ulterior integrate în imaginea de ansamblu nu doar că dau noi valențe textelor, nu doar că pun accentul pe cuvintele definitorii pentru acele poezii, ci și creează o impresie de tridimensionalitate care conferă fragmentelor imagistico-literare un frison existențialist. Acesta din urmă contrastează cu dimensiunea ludică a întregii cărți, cu umorul inteligent și autoironia asumată de unii dintre autori. Tonul poemelor variază. Unele poeme descriu procesul îndepărtării de viață și degajă un aer existențialist, altele sînt ludice, abordînd mai relaxat tematica funerară.
Autorii își iau toate libertățile cu putință, își imaginează propria moarte în fel și chip, esențializînd în unele cazuri traseele lor existențiale pînă în momentul unei morți imaginare. Altele sînt de-a dreptul seci, enunțiative, cu același rol recapitulativ ca și acelea la care m-am referit anterior. Ion Barbu a selectat poeți buni și foarte buni din mai multe generații, dintre care-i amintesc pe Florin Iaru, Liviu Antonesei, Ionel Ciupureanu, Magda Cârneci, Sorin Gherguț, Mugur Grosu, Ștefan Manasia, Florin Partene, Livia Ștefan, Radu Vancu, Octavian Soviany, Cristina Hermeziu, Daniela Luca, Dan Coman, Bogdan-Alexandru Stănescu, Marta Petreu ș.a.
Alături de poeți sînt prezenți și unii prozatori pe care Ion Barbu i-a pus la treabă. Printre ei, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu și Tatiana Țîbuleac, toți trei fără antecedente poetice. Tensiunile amintite dintre convenția jocului și tematica gravă transformă totul și s-ar putea sintetiza astfel: a da morții ultimul cuvînt încă din timpul vieții, așadar invers decît se întîmplă în cazul poemelor lui Masters. Citez textul semnat de Radu Vancu: „Salut, mi s-a spus c-o să mor la 27, apoi / la 33, / apoi la 42. Am trăit mai mult, apoi / am murit mai mult. Tu care citești acum acum astea / o să mori la 102, îți promit / Doar pentru că acum îți vorbesc din mormînt / nu înseamnă că sînt viu. / (Sau că ești viu) / Să fim sănătoși, mai vino”.
Ion Barbu reușește să compatibilizeze vocile reale ale unor poeți atît de diferiți între ei prin mărcile specifice artei sale încît nu se simt discrepanțele stilistice ce există între vocile lor poetice. Pentru mulți, provocarea lui Ion Barbu a însemnat un proces de meditație. Tema plasează individul dincolo de limitele percepției sale omenești, dar tot ceea ce poate face este să se exprime în cel mai omenesc fel cu putință. Dincolo de anecdotica implicită avem de-a face cu un excelent volum de poezie, un volum colectiv, nu o antologie (țin la această distincție), iar cartea ca atare (obiect și text) e o operă de artă în sine ce trebuie descoperită prin studierea fiecărui detaliu. Contează fiecare umbră, fiecare adîncime a unei culori dominante, cu toate că, la modul convențional, lucrarea nu are culori, fiind tipărită alb-negru, în conformitate, poate, cu tema funerară. Există poeme incisive, tăioase (Olga Ștefan), unele autoscopice, dar lejere (Livia Ștefan), cu referiri directe la proiectul pentru care scrie (Mihail Vakulovski), ludic-intertextuale (Lucian Vasiliu), în registrul tristeții și al resemnării (Dan Sociu, Ruxandra Novac), cu o tensiuni în crescendo (Nicoleta Dabija) sau cu referire la om ca realitate strict anatomică (Teodora Coman).
Ion Barbu își deconstruiește modelul și, totodată, îl actualizează, conferindu-i valențe noi. Prezența într-o carte a viilor, cum e Doar o vorbă să-ți mai spoon: River, a unor scriitori dispăruți subliniază și mai mult acest continuum dintre viață și moarte posibil doar prin transferul de sensibilitate dinspre cei de dincolo spre cei aflați încă aici. Putem citi poeme cu valoare de epitaf semnate de Mihai Eminescu, Cristian Popescu, Constantin Abăluță, Andrei Bodiu, Emil Brumaru, George Coșbuc, Mariana Marin, Ioan Es. Pop sau Mihai Ursachi. Selectarea lui I.L. Caragiale are și ea schepsisul ei.
Aș vrea să închei acest articol cu poemul care, în opinia mea, leagă cel mai bine cartea și-i exprimă optim conceptul. Este acela semnat de Lucian Vasilescu: „m-ai întrebat de la o vreme de ce nu mai scriu / și ți-am spus că mi s-a făcut pustiu / dar de scris am mai scris însă doar pentru tine / ți-am scris scrisori pentru vremea cînd n-am să mai fiu / le-am pus în plic, cu timbru, așa cum se cuvine / și am rugat pe cineva să ți le trimită, pe rînd / ca să ai vești despre mine / toate scrisorile vor începe la fel: / află despre mine că sînt bine și viu și / așa voi rămîne atîta timp cît îți scriu / îți voi scrie despre lucruri la care-am visat / îți voi scrie despre tot ce-am iubit și-am sperat / despre întîmplări care nu s-au întîmplat / și lumile noastre se vor întîlni / se vor ține de mînă / și vom fi așa cum am fost, cuvînt după cuvînt / împreună / iar timpul va curge înainte și după ce s-a oprit / și începutul nu va mai cunoaște sfîrșit / află despre mine că sînt bine și viu și / așa voi rămîne atîta timp cît citești / ce îți scriu”.
Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Scrîșnetul dinților, ediția a doua, Editura Cartier, 2024.
.jpg)
