● Concert de gală. 30 de poeți ai Ligii Scriitorilor Maghiari din Ardeal, traducere de Andrei Dósa, prefață de Alex Ciorogar, postfață de Demeter Zsuzsa, Editura Erdélyi Híradó & Editura OMG, 2025.
Mai întîi, nu trebuie uitat faptul că, acum aproape un deceniu, Casa de editură Max Blecher publica volumul Liniște, pace, perversiuni, heppiend. Tineri poeți maghiari din Transilvania, în traducerea aceluiași Andrei Dósa, ediția fiind îngrijită de Ștefan Baghiu. Dincolo de valoarea în sine a textelor autorilor selectați pentru această nouă antologie din lirica de limbă maghiară de la noi, atunci cînd apare o astfel de carte pot fi luate în discuție mai multe probleme.
Una ar fi legată de afirmarea identității în interiorul unei culturi ce are tendința de a-și construi propriile ierarhii în interiorul unui perimetru clar determinat. Din acest punct de vedere, antologia de față ar reprezenta o breșă într-un sistem literar închis, cu toate că literatura maghiară din România e și ea un sistem închis în sensul celor afirmate de Alex Ciorogar în prefață: „Situația dată reprezintă, de fapt, o dinamică intra-națională complexă, în care două limbi – maghiară și română – coexistă în cadrul aceluiași spațiu geopolitic, modelat de istorii comune, ridicînd întrebări cu privire la circulația literară, structurile de putere, politicile de traducere și chiar transformări estetice”.
Această „intra-naționalitate” ar reprezenta breșa dintr-un sistem ce e necesar să se reseteze periodic pentru a dobîndi un plus de vitalitate. Se impun două întrebări: prima, care ar fi relevanța scriitorilor maghiari din Ardeal pentru literatura română, dincolo de apartenența lor la E-MIL (Liga Scriitorilor Maghiari din Ardeal), pe care nu-i putem cunoaște altfel decît prin traducere și, a doua, care e relevanța lor pentru literatura maghiară în general.
Dincolo de aceste generalități, poezia din antologia de față pare a reprezenta o voce unică, repede recognoscibilă, în ciuda variațiunilor formale și tematice. Unitatea constă în ton și în dorința nemanifestă de a da contur unui spațiu poetic distinct în raport cu poezia română de astăzi. Sigur că există un spirit al timpului care face ca spațiile lingvistice să nu varieze substanțial, mai ales că și din punct de vedere geopolitic cele două literaturi prezintă mai multe puncte de convergență. La o privire generală se poate vorbi totuși despre existența unui anumit ethos menit să particularizeze poezia maghiară din Ardeal, un ethos venit poate din asumarea marginalității nu neaparat ca o condiție sine qua non, ci ca o temă.
Un exemplu: „Poate că ar trebui să plec de aici / undeva unde nimeni nu-mi cunoaște numele. / Nu că aici l-ar cunoaște, / dar acolo nu l-ar cunoaște deloc. / Ar trebui să plec de aici, aș fi cea mai însemnată / într-o dublă, triplă minoritate, / întotdeauna maghiară, / întotdeauna din altă țară, / întotdeauna o nouă a doua limbă” (Sánta Miriám). În aceeași arie tematică și cu aceeași intensitate problematizantă sînt și textele scrise de Lászlo Noémi.
Ar fi util de urmărit cum anume se transformă poezia prin relocarea ei lingvistică. Cine cunoaște limba maghiară ar putea oferi mai multe indicii menite să clarifice această problemă. Dar dincolo de rescrierea inerentă ce se produce prin însuși actul traducerii, cititorul român are posibilitatea de a observa felul în care componentele social-politice și geopolitice pun bazele unei ontologii aparte. Nu aveam de-a face doar cu poezia unei minorități etnice tradusă în limba unei culturi minore, ci cu o autolegitimare a unei literaturi ce are doar de cîștigat prin raportare la world literature. Revolta, angoasa, pierderea (de sine), furia au cauze concrete, recognoscibile în societate. Nu avea de-a face cu acel spleen neidentificabil sau metafizic.
Iată un exemplu prin intermediul căruia se prezintă în mod pieziș sau prin ricoșeu această realitate: „vor mai fi specii pe cale de dispariție da vor fi / vor mai fi compromisuri da vor fi / vor mai fi asasini cu miros de balsam de rufe da vor fi / vor mai fi tratamente cu nămol roșiatic da vor fi / vor mai fi cimitire militare da vor fi / dar noi ne vom obișnui treptat cu muțenia” (André Ferenc).
Relația dintre poezie și politic e bine reprezentată în textele lui Borsodi L. László. Acesta jonglează atît cu asocierile metaforice, cît și cu exprimările directe, cu mesaj transparent: „În decembrie 1989, am crezut că odată cu dictatorul / și soția lui, / comunismul a sîngerat pînă la ultima picătură / lîngă acel zid, / dar în martie 1990, bîtele evenimentelor din / Tîrgu Mureș, / imaginea oamenilor bătuți pînă la moarte, / minciunile puterii, / mai tîrziu mineriadele, organizate după un scenariu / bine pus la punct, / apoi zelul istoricilor ne-au convins că doar / cuplul a sîngerat, nu și comunismul, că de fapt / noul socialism, / numit democrație, este condus de aceleași figuri / cameleonice / din vechea lume” („Dictatura cameleonilor”).
La mai mulți autori se pot detecta urmele mai mulor vîrste ale poeziei. Expresii tipic moderniste coexistă cu deconstrucția postmodernă și luarea în răspăr a unor modele. Textele scrise de Cseh Katalin constituie doar un exemplu în acest sens. Un poet foarte bun îmi pare Papp Attila Zsolt ce practică un discurs în care sînt dizolvate multe dintre contradicțiile relative la comunicare dintre oameni, la baza tutoror lucrurilor stînd „străinătatea celuilalt”. Senzația de alienare dictată de diverși factori, de cele mai multe ori externi, reprezintă un alt factor de coeziune dintre tipurile de discurs prezente în antologie.
Frondă & excentricitate
O altă caracteristică a poeziei celor antologați mi se pare a fi gestul de frondă la adresa trend-urilor de tot felul, fără ca asta să însemne în vreun fel o ieșire din timpul prezent al literaturii. Scriitorii maghiari surprind acest malaxor al schimbărilor, fie că vorbim despre revoluțiile din domeniul tehnico-informatic, fie că ne referim la gîndirea despre literatură sau la conștiința socială. Negarea actualității înseamnă chestionarea ei, încercarea de a surprinde esența acesteia.
Așa procedează Varga László Edgár într-un text transparent politic: „nu vreau să scriu poezie despre refugiații / pe care războiul i-a alungat din propria patrie / pentru că acolo nu au loc / care nici aici nu vor fi primiți pentru că nici aici nu au loc / și care în cele din urmă / își vor ocupa înarmați locul / pentru că nu vor avea altă alegere: / ne vor ucide pentru apă / ne vor ucide pentru jafurile pe care le numim colonizare / ne vor ucide pentru aroganța noastră / și nici măcar nu vom putea spune / că nu au dreptate” („nu vreau să scriu poezie despre…”).
Fischer Botond se distinge prin limbajul frust și prin viziunea sa în răspăr cu toate. Merge pînă la nerv și-l zgîndărește. Și din punctul de vedere al geometriei textului, acest autor sparge cumva tiparele.
Pot fi observate și alte teme în acest volum cu multe fațete, teme conduse convingător de niște autori care, deși încă tineri, și-au cristalizat deja formula și tipul de expresie. Horáth Benji propune o anumită excentricitate cultivată, alimentată de stările contradictorii ale celui care neagă totul supunîndu-se unui „tratament” anarhic: „Pentru mine faptul că ani de zile am băut de-al naibii / doar alcool ieftin / și am încercat toate căcaturile a fost o formă viscerală / a rezistenței. Pentru că dacă îmi distrug sănătatea, / aduc vătămare corpului comun. Nici de atunci / n-am reușit să mă vindec / cu totul. Brazdele sînt adînci. Vindecarea e lentă / și dificilă. / Acea furie o port încă în mine” („Roots radicals”). Ideea de distrugere sau de purificare a corpului comun ar merita ea însăși o discuție aparte, în contextul coexistenței în spațiul literar est-european a unor ideologii contrarii. Horáth Benji este și un performer care reușește ca prin intermediul muzicii să spargă barierele lingvistice.
Szántai János resoarbe în discursul său baladesc obsesiile, constrîngerile și skills-urile liricii de azi și o face echilibrînd tensiunile ce se stabilesc implicit între maniera clasicizată de a scrie și achizițiile de ultimă oră ale limbajului poetic.
Demeter Zsuzsa problematizează în postfață, tradusă de Mihók Tamás, asupra existenței unor atribute poetice proprii identității transilvănene: „Acest concert de gală se cîntă pe mai multe voci. Polifonia și tensiunile-i specifice se datorează și diversității generaționale pe care o cuprinde: cum se împacă știința formelor poetice clasice a generației mai înaintate în vîrstă cu poeticile experimentale ale tinerilor? Spațiul cultural pe care se străduiesc să-l reinterpreteze poate oare să reprezinte punctul de întîlnire al volumului?”. Autorul postfeței ia în discuție spațiile determinate de memorie și familiaritate, se referă la limbajele poetice ce explorează la modul ironic experiențele de tip nou. Foarte important, nu pierde din vedere felul în care în poezia mai mult autori antologați cotidianul, memoria și corpul uman conturează în final corpul politic, capabil să înmagazineze memoria culturală și socială.
Prefața și postfața cărții prezintă conceptul volumului, un concept ce se definește dincolo de principiile de selecție. A fost amintit și faptul că în antologia de față există scriitori din mai multe generații. Personal, nu am simțit nevoia unei distincții de acest fel, dar ce îmi pare cu adevărat de remarcat e faptul că în carte sînt prezente, de fapt, mult mai multe generații. Și mă refer la faptul că fiecare dintre cei prezenți în volum îi aduce cu sine pe înaintașii lui biologici sau societari. Vorbim despre un transgeneraționism ce poate reprezenta cheia de lectură a unei astfel de antologii în care, așa cum s-a arătat și am arătat, există tot felul de traume moștenite, teme moștenite, aspirații și atitudini ce vin de undeva din trecut și dau contur unei ontologii distincte, după cum sugeram și la începutul acestui articol.
Din punctul meu de vedere, literatura autorilor maghiari din Ardeal trebuie să fie cît mai bine cunoscută de cititorii și scriitorii români. Antologiile de acest gen fac un mare serviciu ambelor literaturi. Nu vorbim doar despre scriitori ce reprezintă în spațiul românesc o minoritate etnică, ci vorbim despre deschidere și cunoaștere. Cei mai mulți dintre scriitorii maghiari din țara noastră știu limba română, chiar dacă nu se exprimă artistic prin intermediul ei. Invers, situația e mult mai complicată.
Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte, Scrîșnetul dinților, ediția a doua, Editura Cartier, 2024.
