Migrația a devenit, în ultimii ani, una dintre temele recurente ale romanului românesc contemporan. De la Liviu Bîrsan (Asylant, 2009) și Liliana Corobca (Kinderland, 2013) la Bogdan Suceavă (Avalon. Secretul emigranților fericiți, 2018), Felicia Mihali (Bigama, 2022) și Lavinia Braniște (Camping, 2025), scriitorii explorează, fiecare în felul lui, fațetele dezrădăcinării, ale identității puse la încercare și ale unei distanțe care nu se lasă niciodată cu adevărat traversată. În acest peisaj se înscriu și cele două romane asupra cărora mă voi opri în continuare: Nickel (2024), al Cristinei Hermeziu, și Cînd ești fericit, lovește primul (2025), al Tatianei Țîbuleac – două cărți diferite din punctul de vedere al tonului și al construcției, dar unite de aceeași întrebare implicită: ce rămîne dintr-un om după ce pleacă?
● Tatiana Țîbuleac, Cînd ești fericit, lovește primul, Editura Cartier, 2025.
Multe dintre romanele migrației stau sub semnul ideii de dezrădăcinare care nu implică însă dobîndirea unei identități complet noi. În foarte multe situații avem de-a face cu o lume lăsată în urmă care reprezintă adevărata identitate a protagoniștilor. Plecarea nu pare să-și îndeplinească scopul în afara celui pur spațial – dimpotrivă, se poate vorbi despre o degradare a condiției celui în cauză și a imaginii de sine subiacente. Protagonista Tatianei Țîbuleac, Mila, este o femeie trecută de cincizeci de ani, fostă profesoară la o universitate din Republica Moldova care plecase la Paris în urmă cu ceva ani, visînd la o carieră academică, dar care ajunsese badantă. Viața ei interioară continuă să se desfășoare însă în țara de origine. Își rememorează copilăria, adolescența, relația cu tatăl ei, încearcă să recompună din frînturi de amintire imaginea mamei pe care și-a pierdut-o de timpuriu. Își detestă noua condiție, cu toate că e conștientă că se află într-o situație norocoasă față de alți emigranți ce practică aceeași meserie, nefiind nevoită să facă menaj la mai multe familii pentru a se putea întreține. Recurge la alcool (din abundență) pentru a se anestezia, pentru a uita de sine și de toate realitățile contondente din jurul ei.
Romanul e aproape un monolog stratificat. Perspectiva e unică cu toate că există un „atunci” și un „acum”. Trecutul este asumat însă de prezent prin rememorare, după cum spuneam mai sus. Chiar la începutul romanului poate fi citit un fragment ce descrie mecanismul de funcționare al protagonistei: „Scopul acestor mișcări, demonstrat inutile, nu este nici pe departe dezintoxicarea organismului, cum cred începătorii. Nici recuperarea sănătății, cum se amăgesc intermediarii. Nu este nici măcar limpezirea minții, cum speră proștii ca mine, care au făcut toată viața lucrurile astea, dar sînt convinși că le pot îndrepta cu cîteva exerciții intense pentru fesieri. Scopul este istovirea. Să te storci pînă la ultima picătură, să elimini din tine orice fărîmă de plăcere și să te chinui atît de tare, încît să ți se aplece de tine, omul care ai ajuns. Cu cît mai mult vei disprețui ceea ce ai ajuns, cu atît este mai mare șansa să redevii ceea ce ai fost”.
Relația cu tatăl constituie unul dintre cele mai importante aspecte ale romanului deoarece de la tată la fiică se transmite un anumit cod valoric, un filon etic înțeles de Mila după dispariția fizică a părintelui ei. Și asta pentru că există întotdeauna un egoism al celui care pleacă, al celui care dorește o ruptură radicală de viața de pînă atunci. O existență e apreciată de multe ori post-mortem pentru că dispare oglinda critică imediată, iar individul care se îndepărtează nu se poate accepta cu adevărat pe sine decît proiectîndu-se într-un viitor ce se dovedește de multe ori iluzoriu. Tatăl nu e neapărat un model, în primă instanță fiind el cel decăzut și afectat de vicii. Are unele concepții ce contravin principiilor de atunci ale Milei.
Un punct forte al romanului e prezentarea realităților sovietice din perspectiva unei basarabence. Nu vorbim despre frescă socială, ci mai degrabă de amănunte relevante bine montate în narațiune. Amănunte despre vestimentație, despre unele lucruri legate de viața de zi cu zi a oamenilor simpli, despre relațiile de putere și, nu în ultimul rînd, despre acel personaj care promitea vindecări miraculoase dintr-un studio de televiziune, provocînd o hipnoză colectivă.
Cînd ești fericit, lovește primul este un roman ce glisează în jurul obsesiei pierderii. Nu te poți bucura cu adevărat de ceva pentru că ai convingerea că ceva rău urmează să se întîmple. Și se întîmplă. În mare măsură tocmai din cauza acestei frici imposibil de contracarat prin ceva. Existența Milei e searbădă, în ciuda potențialului ridicat, deoarece totul se centrează pe niște relații perdante ce pornesc de undeva din copilărie, continuă în adolescență și se cristalizează într-o formă ușor maladivă la maturitate. Experiențele erotice nu sînt fundamentate afectiv, prietenia ține mai mult de instinctul de supraviețuire. Personajul narator rămîne suspendat între cele două lumi, neaparținînd nici uneia dintre ele. Parisul e un decor al deznădejdii și risipei, țara de origine e spațiul imposibilei reîntoarceri. Există acea nevoie de a minți pentru evitarea recunoașterii eșecului. Mila îi prezintă tatălui ei o cu totul altă realitate, una în concordanță cu idealurile ei inițiale. Emigrarea și, totodată, părăsirea celui rămas acasă trebuie să fie într-un fel justificate: „Locuiam într-un vagonaș din Villeneuve-Saint-Georges, în care încăpeam amîndoi doar dacă eram culcați. Lumină furam de la casele din împrejurimi, iar la veceu mergeam în păduricea de alături. Norocul nostru era că Milak avea telefon plătit de serviciu, pentru că era și un fel de șofer și trebuia să care pachete, așa că măcar Internet aveam. Cînd știam că trebuie să mă sune tata, mă duceam ziua la Burger King de lîngă Sorbona și îi arătam de acolo Universitatea, studenții, orașul”.
● Cristina Hermeziu, Nickel, Editura Cartier, 2024.
Scris într-o cu totul altă manieră, romanul Cristinei Hermeziu se înscrie în același areal tematic ca și volumul Tatianei Țîbuleac. De altfel, aceste două cărți au mai multe puncte de convergență, majoritatea referitoare la statutul existențial al protagonistelor. În Nickel avem de-a face cu o entitate plurală, grupul de muncitori români și nu numai emigrați în Franța care lucrează într-o uzină unde se fabrică unele utilaje speciale. Personajele au la bază diferite profesii care nu au nici o legătură cu activitatea pe care o prestează pe bani puțini în țara de adopție. Realitățile ce țin de condiția protagoniștilor sînt redate mult mai subtil în comparație cu multe alte romane ce abordează aceeași temă. Acest aspect ține și de stilul autoarei, fragmentar și poetic – nu în sensul vreunui exces metaforic, ci datorat acelor fraze refren ce întretaie din cînd în cînd discursul narativ. În aceeași ordine de idei, se poate vorbi de o relatare esențializată ce exclude frazele și acoladele discursive care nu sînt absolut necesare. Chiar și titlul romanului e polisemantic. Pe de o parte, nickel înseamnă lucru executat cu măiestrie, pe de altă parte e unul dintre materialele utilizate în fabrica respectivă și implică ideea de temperatură la care se produce lichefierea, topirea. Vorbim, de fapt, despre mîna de lucru ieftină exploatată la maximum.
La fel ca în cazul romanului Cînd ești fericit, lovește primul, cartea Cristinei Hermeziu este despre precaritate, despre iluzia dobîndirii unui alt nivel de trai. Cauzele plecării sînt subînțelese. Prezentul francez al acestor oameni, mai ales al naratoarei, e dominat de povești de dragoste ratate, de relații de putere ce se stabilesc în acest spațiu corporatist instabil și complicat. Multe dintre realități sînt redate cu ironie. Unele aspecte ce țin de corporalitate denotă un anumit dramatism transpus fără sentimentalism, cu o oarecare detașare. Situația existențială a protagoniștilor e deosebit de complicată pentru că totul stă sub semnul provizoratului și al instabilității. Interesele fabricii cer ca punctul de lucru să se relocheze din Franța în România și apoi din România în China: „Uzina de senzori de temperatură pentru industria aerospațială delocalizează. Am învățat un verb cu ștaif. Din Seine-et-Oise în Moldova, într-o fostă fabrică de panificație. Or mai fi rămas pe-acolo niște halate, niște fantome, niște halate-fantomă” și „Atelierul de senzori de temperatură nu mai delocalizează în România, pleacă în China. Linia de fabricație se transplantează din Seine-et-Oise la chinezi, norocoșii șintoc. Mioara, Irina au învățat degeaba. Gorgona de mine a învățat degeaba”. Între cele două momente ale romanului nu există altceva decît deznădejdea și risipa.
La final, naratoarea îmbracă tricoul lui Tim pe care scrie „NI, point de fusion 1455° C”, adică simbolul chimic al nichelului și punctul lui de topire. Este o imagine puternică, vehicul al ideii centrale a romanului. Asemeni acestui metal, asociat cu perfecțiunea, și individul este dus pînă dincolo de limita lui, fiind „topit” astfel chiar de sistemul de producție ce ar trebui să-l pună în valoare.
Deși pornesc din unghiuri diferite – monologul interior, confesiv, al Milei, respectiv privirea colectivă și ușor ironică asupra muncitorilor dintr-o uzină franceză –, cele două romane ajung la aceeași concluzie amară: migrația nu deschide o poartă către o viață nouă, ci declanșează un proces de eroziune a celei vechi. Personajele Tatianei Țîbuleac și ale Cristinei Hermeziu nu cîștigă o identitate, ci o pierd treptat, în numele unei promisiuni de bunăstare care rămîne mereu la orizont, niciodată atinsă. Mila se istovește ca să supraviețuiască propriilor sale neliniști. Muncitorii din Nickel se „topesc”, la propriu și la figurat, în sistemul de producție care îi exploatează și le ignoră statutul existențial și necesitățile de bază. În ambele cazuri, țara de adopție rămîne un decor provizoriu, iar cea de origine devine spațiul unei întoarceri care nu mai este cu adevărat posibilă. Fie că vorbim despre o badantă din Paris sau despre muncitorii unei uzine delocalizate, cele două cărți dezvăluie, dincolo de diferențele de ton și de construcție, același adevăr dureros: dezrădăcinarea nu se încheie niciodată cu adevărat – ea doar își schimbă forma.
Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Scrîșnetul dinților, ediția a doua, Editura Cartier, 2024.
