● Radu Andriescu, Versiunile noastre imperfecte, Casa de Editură Max Blecher, 2025.
În intervenția mea anterioară din această rubrică, scriam despre distanțarea de biografismul de tip douămiist a generațiilor mai tinere de scriitori și, totodată, despre persistența acestuia în anumite formule ce nu mizează pe confesiune, ci pe disimulare sau pe aproprierea unor măști sociale. Ideea e că biografia, indiferent dacă vorbim de mistificțiune de sine sau despre individ ca purtător al unui ethos, implicit sau explicit, va suscita mereu interesul cititorilor. La foarte mulți scriitori din diferite generații se simte acea dorință de recuperare a unui sens existențial prin explorarea unor fragmente biografice. Cu toate că autoscopiile poetice nu mai au același impact, deoarece li se opun unele nevoi sociale și colective urgente, poezia de bună calitate știe să-și negocieze ponderea în „peisajul” literar.
Dovada, apariția unor volume foarte bune semnate de autori precum Dan Coman, Dumitru Crudu, Sorina Rîndașu, Emanuela Ignățoiu-Sora, Anca-Ioana Câdă, Răzvan Omotă. Există și poeme biografice mai apropiate de înțelesul științific al termenului, dar conduse în zona unui imaginar recuperatoriu cum este Kaddish-ul lui Radu Vancu. (Auto)biograficul de care sînt interesat acum ține de acea reactivare a memoriei reziduale, a acelor amintiri ce devin altceva prin simplul fapt al organizării lor în texte poetice. Ficționalitatea lor e de la sine înțeleasă. Ce preferă autorul să așeze în cartea sa este un act pur de ficțiune, fără a se dezice de un adevăr personal, uneori intim și fondator.
Sînt interesat cu precădere de aceste triggere de extracție biografică ale ficțiunii. Și le găsim din plin în cărțile lui Radu Andriescu, cel care a publicat mai multe volume, din care se poate deduce voința recuperării unui sens existențial din fragmentele (auto)biografice sau din acele amintiri care încep să semnifice ceva abia atunci cînd sînt structurate. Cînd nu mai e aer (2016), Gerul dintre ei (2017), Jedi de provincie (2018), Fire lungi de wolfram (2022) și, cel mai recent, Versiunile noastre imperfecte (2025), toate apărute la Casa de Editură Max Blecher, conțin acele triggere de extracție biografică amintite mai sus.
Volumul apărut anul trecut e perfect compatibil, stilistic și tematic, cu celelalte amintite mai sus. Citez din „Zgomote mici”, primul text din carte: „miroase a zgură în tîrg / un soi de adevăr oxidat / care se naște / deschide ochii în fum / și pleacă în lume / nu eram în față la fotbal / nici în poartă nu aveam loc / eram un mușchi flasc / un origami de tuneluri interioare / colegii transpirau ură și testosteron / bombardierii zgîriau liniștea cu azur / pe casete piratate / social / nu aveam relevanță / cîte amintiri / între carne și noapte / chiuretate din anii optzeci / cîte zgomote mici / dorm printre ploșnițe pline de sînge”.
Avem de-a face cu o extragere a ceea ce rămîne esențial din experiențe de background. Amintirile imperfecte fac loc imaginației și deschid o dimensiune ontologică specifică celui ce își observă trecutul și revede unele evenimente pe ecranul minții. Un exemplu în acest sens este textul „la penitenciar și acasă”, un poem al revizitării unor modele la care autoriul se raporta „cînd imitația era permisă de vîrstă”. Autorul deconstruiește posibile melancolii, reprimîndu-și de fapt orice formă de exhibare emoțională sau de patetism: „acum am o vîrstă / nu știu exact ce înseamnă / să ai o vîrstă / dar o am”.
Am mai scris și cu alte ocazii despre reinventarea poetică a lui Radu Andriescu. După ce a utilizat o formulă (așa-zisa perioadă americană a scrisului său) pînă a simțit că nu mai are înspre ce să înainteze, autorul s-a oprit. Radu Andriescu este unul dintre puținii scriitori care au știut cînd să se oprească și, mai important, care au știut cum să continue. Există poeme în care candoarea coexistă cu constatarea rece, rațională. E cazul unor texte precum „laptele nu desenează palmieri” sau „dacă nu sînt inorogi nu e nici iad”. Forța de creștere, „dezvoltările narative”, sînt puse în relație cu ideea de imperfecțiune. Lucrurile perfecte, definitive sînt moarte. Radu Andriescu mimează uneori superficialitatea, dovedindu-se adversarul ideilor înalte sau, cel puțin, al exprimării lor într-o manieră tipică.
Poezia din cartea de față e dezarmant de simplă din punct de vedere formal. Atinge, însă, zonele cele mai profunde ale umanului, negociindu-și mereu ipostazele, versiunile de suprafață. Ultimul text e poate cel mai bun, cel mai elocvent pentru volumul de față: „am fost păcătos / am băut zeci de ani și de litri / am fumat zilnic sau accidental / pînă mi-au înțepenit / degetele de la picioare / de la zahărul păcatelor / de la fumul plăcerii nu mai merg / nu mai respir / nu știu dacă mai sînt / sau cum e să fii / sper că nu sînt apăsător / sper că discuțiile pline de biografeme / nu strivesc corola de minuni” („apăsător”).
● Cătălin-Mihai Ștefan, Vedere de sub clopot, Editura Junimea, 2025.
În Vedere de sub clopot, Cătălin-Mihai Ștefan imaginează diverse căi de acces la un tip de sensibilitate prin intermediul căreia filtrează tot ceea ce își amintește. Una dintre acestea ține de un mod de frazare poetică, dublat de un lexic adecvat, ce ține de retorica poveștilor.
Volumul se deschide cu un astfel de text, intitulat „Arcul“, din care voi cita aici in extenso: „Într-o zi i se porunci privighetorii / să iasă din basmul lui Andersen / și să zboare la un împărat a cărui armată se lupta de ani de zile / cu oastea altei împărății. / După ce-o ascultă, el o luă cu sine / și plecă fără nimeni altcineva la război. / Față-n față cu inamicii i-a spus privighetorii să cînte; / de după umerii soldaților au răspuns alte privighetori, / apoi s-a lăsat peste toți pacea. / În timp, acest fapt a fost oarecum răstălmăcit, / iar oamenii, care inventaseră între timp avioanele, / distrugeau state la fel de mici / precum acea împărăție aflată în uitare. / Numai că odată, în timpul unui raid, / în dreptul lor a apărut un cor de privighetori / care se auzea din înaltul cerului precum / clopotele lui Lars von Trier în Breaking the Waves / și pe pămînt au început să cadă ca niște fulgi / părinți înviați, buchete de flori proaspete, case de turtă dulce / și o pace ca de basm încuiat undeva / și lăsat să se rescrie după uitare”.
Vedere de sub clopot prezintă mai multe intrări și ieșiri din această atmosferă de poveste. Experiența proprie trecută prin filtrul deformator al timpului creionează o mitologie personală. Prezentul e cel care resemantizează trecutul, conferindu-i o identitate ce parcă scapă înțelesului liniar al existenței. Nu știu dacă autorul a încercat o dispunere cronologică a „faptelor” rememorate, dar impresia mea este că diversele vîrste se recompun spontan în concordanță cu acel flux al memoriei, indiferent de locul pe care sînt situate în mod obiectiv pe axa timpului.
Poezii precum „Prima experiență cinematografică“, „Televizorul cel mai color“ sau „Compunere la citire“ reconstituie acele momente din prima parte a vieții care revin în memoria adultului de mai tîrziu cu valoarea unor experiențe fondatoare. Tonul nu este unul maximalist, respectivele episoade nefiind supradimensionate ca importanță. E vorba de fiecare dată de prinderea unui anumit filon de sensibilitate ce intră în rezonanță cu ideea de personalitate în formare pentru că, nu-i așa, sîntem ceea ce ne amintim despre noi că sîntem. Rememorările și micile amnezii funcționează unele pentru altele ca substanțe de contrast în multe dintre situații. Alteori mai importante sînt amintirile aproximative care se apropie mai mult de imaginație, de ficțiune decît de realitate.
De altfel, aceasta este și una dintre mizele volumului așa cum se desprinde din primul text deja citat. Cătălin-Mihai Ștefan „se joacă” în unele dintre poeziile sale, reproducînd tipuri de exprimare specifice copilăriei. Respectivele mărci sînt subtilități stilistice prin care sînt scoase în evidență micile stîngăcii, ezitări și timidități ale copilului și adolescentului. Tonul nu este nici minimalist. Asta pentru că poezia de față e una arborescentă cu trimiteri diverse, fie că sînt de natură culturală, fie că se pliază pe interesele și preocupările perioadelor evocate.
Din întreg tabloul de familie, figura mamei e una proeminentă, așa cum reiese din „Eu și inimama“ sau „Cum m-am făcut mare“, dar și din alte texte. Sora e și ea o prezență importantă în carte și pare a avea un rol de liant dintre cel care își rememorează copilăria și restul familiei sale de atunci. Și între vecinii adulți lianții sînt tot copiii. E aici un soi de filosofie a relațiilor ce se stabilesc în comunitățile urbane în care oamenii manifestă indiferență unii față de alții. Cătălin-Mihai Ștefan excelează atunci cînd vine vorba despre reconstruirea senzațiilor inițiale prilejuite de unele întîlniri și evenimente.
Cartea de față poate fi considerată un poem al formării. Narativitatea implicită se sprijină și pe un artificiu pe care autorul și l-a însușit, probabil, din construcția romanelor mai degrabă decît din marile poeme epice. Atent alcătuit, volumul conține anticipări și reluări ale unor teme sau subteme plasate exact unde trebuie pentru a ajunge la emoția autentică. Oferă cititorului prilejul de a se identifica cu unele situații de viață, o parte dintre ele situate în comunismul tîrziu, altele după. Recuzita modestă a fiecărui decor din apartamentele comuniste producea fascinație celor mici. Treptat, „televizorul cu nume de stea” (Sirius) a fost înlocuit cu „televizorul cel mai color”, adică televizoarele alb-negru în fața cărora era pus adesea un plexiglas colorat pe alocuri, dar care producea nu mai puțină fascinație. Sigur că nu vorbim despre o carte roz, doar despre amintiri frumoase. Se simte din multe locuri acea durere care, în ciuda faptului că e disimulată, nu poate fi în nici un fel diminuată de lucruri compensatorii. Persistă un amestec nelămurit de bucurie și durere.
Un eveniment cum a fost cutremurul din 1986 este redat de la un nivel al percepției ce nu presupune panică sau frică, ci doar observarea aproape neutră a mișcării obiectelor prin spațiul domestic. Indiferent cum anume a resimțit omul la momentul respectiv unele evenimente sau rupturi, autorul reușește într-o manieră cel puțin notabilă să creeze un filtru transformator. Această autobiografie literară alchimizează experiențe banale, cotidiene, decoruri cunoscute sau situații de viață tipice, conferindu-le acestora aureola excepționalului.
Reacție la abstracțiunile de tip modernist, biografismul poetic ce a cîștigat teren începînd cu deceniul nouă al secolului trecut continuă să intereseze, chiar dacă felul în care gîndim experiența se schimbă. De regulă, inovațiile formale înseamnă, în primă instanță, distanțarea de biograficul de tip confesiv. De multe ori, însă, după diversele explorări în zona limbajului poetic, urmează un recul al biograficului din dorința stabilirii unei autenticități de alt tip.
Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Scrîșnetul dinților, ediția a doua, Editura Cartier, 2024.
.jpg)
