● Alina Țârcoman-Ochea, Nu doare cînd dormi, Editura Cartier, 2024.
Mă voi referi în cele ce urmează la două cărți publicate anul trecut la Editura Cartier, volume de poezie ce aparțin poetelor Alina Țârcoman-Ochea, respectiv Cristina Drăghici. Deși cele două autoare nu practică neapărat un discurs poetic asemănător, echivalențele ce le aduc împreună se pot depista la nivel tematic prin abordarea unor problematici legate de disfuncționalitatea relațiilor, de clivajele dintre individualitate și societate, de nevoia apartenenței reale la ceva.
Atunci cînd scrii despre ai tăi, despre familie și despre relațiile dintre membrii acesteia ești obligat la un tip special de autoscopie ce presupune lărgirea spectrului analitic. Contezi, dar contează și impactul pe care îl au ceilalți asupra ta, indiferent dacă ne referim la lucruri oarecum banale sau la altele al căror impact va putea fi observat mai tîrziu. E cazul celei de-a doua secțiuni a cărții, Cronică de familie, fiind și aceea care dă coerență acestui volum destul de eteroclit. Membrii unei familii sînt adesea ca niște piese de domino, împrumutîndu-și unii altora comportamentele, credințele și felul – de cele mai multe ori inconștient – de a se raporta la lume. Pentru un autor este important și modul în care se livrează celorlalți, dincolo de conținuturile sociale pe care le aduce cu sine.
Din acest punct de vedere, relevantă e prima secțiune – remarcată în ambele texte de coperta IV semnate de Ioana Miron, respectiv Domnica Drumea. Insectarul angajaților anonimi, un titlu ce definește sugestiv o anumită categorie socială, răspunde orizontului de așteptare extrem-contemporan. Totuși, autoarea nu glisează prea mult pe această temă, preferînd să constate fără surplus dramatic clivajele dintre sine și realitățile societare. De altfel, o secțiune alimentată de un ritm sacadat, un ton resemnat care se abține de la orice observații care ar putea distrage, în vreun fel, atenția, poate singura de această factură din volumul de față: „sînt o femeie îngîndurată / merg pe stradă / cu geanta pe umăr / laptopul într-o mînă / un job prost plătit / multe ore muncite / reproșuri din partea șefei / ea se gîndește că-i fur pixurile pilot și / o țigăncușă dansează din buric / în fața unor geamuri fumurii / dincolo de ele cineva poate vedea / veselia / lipsa grijilor / ignoranța prejudecăților, / zîmbetul meu”.
Alina Țârcoman-Ochea reușește, deci, să bifeze o serie de registre configurate pe un schelet tematic ce are în vedere deopotrivă imaginea femeii, corporalitatea sa și disforia care o însoțește, forța și haosul urban, recompunerea biografică prin identificarea și documentarea legăturilor afective cu membri, mai apropiați și mai îndepărtați, ai familiei. Poezia Alinei Țârcoman-Ochea s-ar preta la o anumită reducție. Unele poezii ar cîștiga un plus de intensitate dacă s-ar recurge la unele comprimări și s-ar renunța la o anumită tendință discursivă.
Cea de-a treia secțiune, Salvatorul alege să iasă, este cea care explorează pe larg, în ciuda dimensiunilor reduse, fiind compusă din doar cinci texte, lumea destructurată a relațiilor interumane, situînd-o într-o zonă a jocului „de-a salvatorul și rătăcitorul”, fără a-i da vreo șansă reală de reabilitare: „umbli hai-hui pe aceleași drumuri / le bătătorești, le sapi, le pierzi / de fiecare dată rătăcit pe drumuri cunoscute trag / de tine să alegem unul nou / pe care îl vreau eu / puterile mele se lipesc de tine, ca o gumă de mestecat se întind / se subțiază, aproape se rup”.
Deși per total bine scris, volumul e totuși inegal. Există situații cînd unele versuri memorabile stau alături de altele parazitare. De exemplu, ultima secțiune, Puțin despre viață, ar fi avut suficient potențial pentru a deveni o carte în sine. Tăietura versurilor produce acel efect de verdict, de concluzie căreia nu-i mai poți adăuga, nici opune nimic. Doar că prezența unor versuri explicative în astfel de poezii diminuează efectul artistic al scrierii. Totuși, plasarea la final a textului din care a fost extras titlul cărții reduce efectul tautologic: „cînd joci prea mult în propria ta viață / te așezi în pat / închizi ochii / nimic nu mai doare cînd dormi”.
● Cristina Drăghici, Un rîs ca un zgomot de sticle sparte, Editura Cartier, 2024.
Cartea Cristinei Drăghici, Un rîs ca un zgomot de sticle sparte, debutează cu un text de o respirație amplă ce pare o privire critică asupra propriei existențe odată cu atingerea unei anumite vîrste. Problematizările acestui volum – iată un punct comun cu volumul Nu doare cînd dormi – sînt ancorate într-un prezent fundamentat pe disfuncționalitatea relațiilor, nu doar cele romantice sau cele de prietenie, ci orice tip de conexiune ce se poate forma între doi oameni.
Apropierea, înstrăinarea, lipsa, dragostea deopotrivă autentică și artificială, nevoia – toate acestea fac parte dintr-o realitate care te invadează, te cuprinde lent și inevitabil în cele din urmă, asemenea iederei care roade zidurile unei case pînă cînd, în urma ei, nu mai rămîne decît un schelet căruia abia îi putem ghici contururile. Violența ca ecosistem, despre asta pare să vorbească Un rîs ca un zgomot de sticle sparte.
Dincolo de asta, autoarea își propune să rupă mitologiile care însoțesc imaginea unei femei întotdeauna put together și netulburată, conectînd-o la acest prezent despre care vorbeam, acordîndu-i spațiu de desfășurare deopotrivă din punct de vedere social și afectiv. Avem în față femeia ca medic, ca partener, ca persoană nevoită să se resemneze numaidecît, dar și femeia care mizează aproape organic pe relaționarea cu celelalte femei. Pe înțelegerea mecanismelor colective. Pe anularea și retrasarea tuturor granițelor cunoscute pînă la un moment dat.
Mărturisesc că am o problemă cu interpretarea cărților din perspectiva profesiei autorilor. De multe ori se creează conexiuni forțate între biografeme și unele elemente din text ce conduc la interpretări limitative, blocîndu-se, astfel, celelalte căi de acces valide în aceeași măsură. În acest caz, privirea asupra realității ca expertiză medicală se susține nu doar la nivel lexical, ci prin contraprivirea lucidă ce răzbate din majoritatea textelor: „Visezi la un loc în care nu ești arătat cu degetul cînd tremuri / și tremuratul tău destabilizează polii planetei. / Urci în metrou, recunoști: / ăsta nu are cum să fie marele vis, / liniștea dintre o prăbușire și alta, / țipetele vulturilor ca un cîntec de leagăn, / pașii atent calculați pe marginile stîncilor / murdară de sîngele și saliva celor care au încercat” („Azilul marilor visuri”).
Cred că putem vorbi despre o anxietate socială, cu alte cuvinte, despre ceva care are totuși o cauză ce vine din exterior, deci nu anxietate în sens clinic sau ad litteram. Tu toate astea, chiar dacă e depistată cauza, problemele nu par a se rezolva, ceea ce e bine pentru poezia autoarei. Problematizarea continuă e uneori mascată prin concentrarea atenției asupra unor lucruri mai puțin grave ce presupun și un ton mai relaxat. Dar astfel de situații funcționează mai mult ca substanță de contrast. Există poeme tulburătoare precum „Urlă”, „Soarele stă”, „Mara”, toate ecouri ale universului profesional marcat de suferință.
Dar cel mai bun text din carte îmi pare „Creier, creierașul meu” ce face trimitere prin titlu la cea mai ingenuă rugăciune, rostită de regulă de copii, dar care relevă raporturi interumane și sociale dureroase peste care se suprapune resemnarea de a nu avea loc, un loc personal și nici un spațiu psihic securizat: „binele lui are legătură și cu mine, cînd cineva, / în sfîrșit, mă ține de mînă pe stradă; / Nu-mi aminti că niciodată un loc al meu nu e cu totul al meu, / nu mă lovi cu placenta femeii care a născut în fața spitalului, / nu mă strangula cu cordoanele ombilicale ale femeilor abandonate, / după nopțile în care viața a învins plăcerea. / Acum, cînd corpul și-a amintit vînătăile, / te rog, măcar o dată, o singură dată, dorm și, nu mă întreba nimic, evită / vocile copiilor care nu mi-ar spune / niciodată mama, deși i-aș mîngîia să adoarmă”. De cele mai multe ori gîndul nu poate fi un aliat al indiferenței și detașării, dimpotrivă, se dovedește de multe ori un amplificator al neliniștii și al durerii. Autoarea nu reușește să se menajeze oricît ar încerca. Pe măsură ce vrea să-și elibereze mintea la unele lucruri, le conștientizează acestora și mai mult gravitatea și forța corozivă.
Tema corporalității e și ea prezentă în texte precum „Kalashnikov” sau „Descîntec”, ambele puternice și explozive pe alocuri. Resemnarea de care aminteam mai sus e mereu în conflict cu opusul ei autoproiectat ce nu permite instalarea ideii de abandon total, ci mai degrabă pe aceea de recalibrare a forțelor. Această adresare continuă către sine și către unele entități poetice cărora li se trasează contururi biografice dovedește faptul că emoția ce se degajă provine din intuirea unor realități urmată de identificarea afectivă cu acestea: „Dacă aș fi putut, aș fi lipit ce s-a frînt în tine, / mi-aș fi pus telefonul pe silențios și aș fi stat / să ascult din nou și din nou cum iubeai același bărbat, / cum, cu ceilalți, doar îți obligai corpul, / dar corpul tău nu putea fără inima ta, / Te-aș fi îmbrățișat, Ilona, / mai aveam nevoie de atît de puțin / să îți spun că nici corpul meu, nici eu” („Ilona”).
Cristina Drăghici nu-și construiește cartea pe secțiuni, nu face delimitări nete între temele abordate, mizînd, poate, tocmai pe interferența continuă dintre acestea. Socialul apare uneori pregnant, alteori în subsidiar. La fel se întîmplă și cînd scrie despre suferința celorlalți trecută prin acel filtru afectiv – la care mă refeream mai sus – plasat în background sau în prim-plan.
Cele două autoare, Alina Țârcoman-Ochea și Cristina Drăghici, au în comun acea problematizare pe tema corporalității, dar nu la modul narcisic, epidermic. Ambele au ales să scrie despre acele limite ale trupului ce se manifestă cu precădere atunci cînd un rău, uneori intuit, alteori pregnant și agresiv, tinde să preia controlul.
Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Scrîșnetul dinților, ediția a doua, Editura Cartier, 2024.
