● Dan Coman, Lipsa de greutate a lumii, Editura Charmides, 2025.
Primul poem din Lipsa de greutate a lumii fixează coordonatele tematice și obsesionale ale întregii cărți, ceea e urmează nefiind o dezvoltare propriu-zisă, ci o abatere multistratificată de la perspectiva inițială asupra sinelui. Cel care scrie se privește în oglinda trecutului, un trecut ce însemna deopotrivă glorie, încredere în sine și frumusețe (fizică), și simte nevoia să adauge cîteva bemoluri prin care își autodenunță limitele. Dar știm din cărțile anterioare ale autorului că el nu este cel despre care afirmă că este.
Dan Coman a cultivat în poezia sa o anumită mistificare a felului în care se raportează la propria persoană, mistificare dublată de disimularea continuă pe care o practică în raport cu tot ceea ce vine din exterior: persoane, evenimente, idei. Cel care-și dedica propriile volume lui însuși, cel care își declara fără nici o reținere irezistibilitatea, cel care se declara olimpian cel mai important scriitor al limbii germane, toate aceste autovalorizări maximale nu făceau altceva decît să abată atenția de la o problematică mult mai complexă și mult mai ofertantă din punct de vedere literar: fragilitatea cu toate determinările ei.
Pornind de la această premiză, poezia lui Dan Coman poate fi citită nu prin raportare la autorul ei, ci din perspectiva personei asociate numelui de pe copertă.
În Lipsa de greutate a lumii, Dan Coman nu-și abandonează temele predilecte, dar le abordează dintr-o altă perspectivă, situîndu-se pe o altă treaptă a maturizării umane și literare. Cartea de față pare că intră în conflict cu persona mai sus amintită. Pe de o parte, e o carte a sincerității brutale, pe de alta, nu putem fi siguri că autorul nu ne întinde aceeași cursă. Iată un mic indiciu: „viața mea îndeplinește toate criteriile unei vieți / împlinite. / la ultimele baterii de teste despre stima de sine / răspunsurile mele au înregistrat numai punctaje maxime. / nu te grăbi. Experiența de viață nu contează deloc. / nimic din ce e aici nu are de-a face cu adevărul. / iar frumusețea e doar un concept – reprezentarea ei / nu s-a potrivit niciodată cu dimensiunile / atît de înguste ale realității” („Scrisoarea II”).
Ca să ajungi la glorie, ai nevoie de o strategie bine pusă la punct. Iar aceasta are legătură cu limbajul ce are capacitatea de a articula în fel și chip vocea lirică resimțită acum ca artificială deoarece tinde să devină un simplu act performativ. Contextul favorizează o astfel de înțelegere a propriului act de creație. Prin raportare la tot ceea ce ține de societate par preferabile comportamentul previzibil și gîndirea lipsită de relief. Mai multe texte din carte degajă o stare de resemnare ce nu-i era străină poetului nici pînă acum. Biografismul intens – o trăsătură dominantă a generației douămiiste – apare jucat în poezia lui Coman din aproape toate cărție sale (o excepție ar fi Dicționarul Mara) prin intermediul diverselor postúri pe care le adoptă.
După cum sugeram și mai sus, există în cartea de față o reglare de conturi cu diferitele feluri în care autorul se livra pe sine cititorilor săi. Intimitatea crudă a individului care declară că și-a atins limitele performativității coabitează în mod natural cu o autoironie amară. Într-o lume în care autovictimizarea și suferința ca poză socială atrag din ce în ce mai mult atenția, autorul simte parcă nevoia să-și ceară scuze că este sănătos și are o familie numeroasă. Se simte o anumită revoltă în raport cu toate trucurile îndelung exersate atît de el, cît și de ceilalți. Încearcă să se debaraseze cumva de aparențele ce i-au devenit natură pentru a înțelege ceva. Îmbătrînirea nu produce revelații, pare o simplă încetinire a funcțiilor dictată de un mecanism absurd declanșat întotdeauna mult prea devreme.
„exact așa”
Nu e lipsit de interes nici felul în care Dan Coman se raportează la propria poezie, întorcînd-o pe dos și subliniindu-i vulnerabilitățile puțin vizibile pentru ceilalți tocmai datorită acelor trucuri atît de bine deprinse. Textele conturează un unic poem despre neputința de a înțelege ceva din propria viață. Sînt astfel dezgolite de conținut concepte mari utilizate la scară largă, cum sînt sensul, frumusețea și valoarea. Nici prizonieratul în propria minte nu pare a fi o soluție: „toată lumea înșală pe toată lumea: asta lăsăm moștenire / celor pe care i-am crescut și de care am avut atîta grijă. / eforturile-au fost în zadar: frumusețea lumii nu reușește / altceva / decît să ne provoace erecții – o realitate care se destramă / înainte de a o putea folosi. / genul de plăcere care părăsește corpul / mult înainte ca porcul să fie satisfăcut” („exact așa”).
Titlul cărții trimite interpretarea spre două direcții. Pe de o parte, către ideea de lipsă de sens, de densitate, de trăinicie a lucrurilor, pe de altă parte, către ideea de volatilitate, de imponderabilitate, ceea ce implică o anumită dimensiune spirituală a existenței. La aceasta din urmă se ajunge doar prin scrierea propriu-zisă a acestei cărți ce conotează prima direcție de interpretare a titlului. Neputința ieșirii din dualitate este iarăși foarte clar exprimată în aceste texte ce-și sporesc forțele unele altora prin acumulare. Dar tensiunile nu au unde să se elibereze. Par a conduce spre implozie. Redescoperirea spațiului privat, intim nu duce altundeva decît spre descurajanta comoditate – a trăirii ca atare, a gîndirii și a scrisului.
Și totuși, temperatura acestui tip de confesiune lirică ajunge la nivelul unei febre care iradiază prin toate straturile cărții, iar cititorul simte tot procesul ca fiind autentic, netrucat: „la nici un minut după ce plăcerea s-a dus / corpul tău e absorbit cu totul în memoria de scurtă durată / (mintea-i o călugăriță bătrînă care nu lasă în urmă / nimic). / mișcările grăbite ale minții: / felul meu de a-mi aminti. / doar că memoria stă acum sub semnul imaginației: / amintirile nu corespund faptelor, ci viselor”. Tema memoriei e cît se poate de clar reprezentată în această carte în care poezia e un liant între mai multe tipuri de realitate. Mai mult, ea face posibilă o trăire în prezent a trecutului. Doar că după astfel de momente vine imediat constatarea de tipul: „numărul zilelor pe care le-am trăit / depășește cu mult zilele viitoare”. Alte două teme importante – de multe ori interconectate – sînt cea a gloriei și cea a norocului. Acestea străbat întreaga carte ca un refren.
Cu toate că textele sînt greu de departajat valoric între ele, poezia „Tot mai departe, în larg” se detașează într-o oarecare măsură de restul deoarece combină la modul subtil toate secvențele tari ale cărții. Aici avem de-a face cu o imaginație dureroasă, cu o autoiluzionare acceptată ca o fatalitate, din necesitatea de a continua să visezi și să trăiești. Deși dedicat fiicei, Mara, expunerea nu se face din perspectiva celui care știe ce va urma. La 50 de ani îți poți da seama că singura utilitate a frumuseții e aceea de a acoperi lipsa de sens. Cartea însăși în datele ei estetice pare a mărturisi acest lucru. Scrisul presupune plonjarea dintr-un spațiu psiho-emoțional în altul prin aducerea în prezent a amintitelor amintiri imaginare.
Dan Coman reușește să sublimeze în cartea de față tot ce a scris înainte în materie de poezie și să confere, așa cum ziceam, un alt sens, unul ce vizează absența sau pierderea acestuia. Dar știm cu toții că ceea ce nu are sens are sens. Jocul identităților și al măștilor predispune la oboseală și la pierderea entuziasmului. Poate că bătrînețea (de care autorul e totuși departe) nu aduce cu sine doar ceea ce invocă autorul, ci devine un prilej de renegociere cu sine: „90% disconfort și agitație, nesiguranță și / neîncredere – și totuși, în ordinea firească a lucrurilor, / exersăm frumusețea, buna-cuviință, entuziasmul. / încrederea în semeni, în muncă, în valorile noastre / creștine. / în limbajul care ne-a ajutat de fiecare dată și care acum, / din nou, / generează un exces de sens – căci un exces de sens e să / te bucuri / că ești încă în viață cînd mai bine de trei sferturi din viață / s-a dus” („elegie”).
În mai multe poeme, autorul fixează această problematică a limbajului la care m-am referit deja, nu prin repetare, ci prin nuanțare. Se merge pînă într-acolo încît să se vorbească despre viață la timpul trecut, din perspectiva celui ce s-a îndepărtat, nu de tinerețe, ci de viața în sine. Prin această deplasare a dominantei perceptive, volumul cîștigă mult din punct de vedere ontologic. Autorul livrează în mod pieziș un regulament de trăire a vieții care nu poate fi citit decît ca o constatare tristă a incapacității noastre de a ne conserva libertatea odată cu intrarea și persistența în mecanismele de supraviețuire socială. Din toate cele de pînă acum se poate deduce și unitatea ansamblului, compatibilitatea fără rest, neforțată a fiecărui text cu celelalte.
Ultimul text din carte, care aduce aminte doar prin titlu de cunoscutele disimulări proprii autorului, vine ca o sentință primită cu o stare de spirit pe care cu greu aș putea-o numi resemnare. Memoria se autodevorează, rămîne curată: „Poate copiii tăi dacă vor avea copii, / Poate alții, neașteptat, își vor aminti / ceva povestit de bunici, o întîmplare / din care realitatea ta întotdeauna dispare. / Apoi totul va străluci exact ca la-nceput. / Memoria lumii e o memorie curată. / Pe teritoriile sale întinse tu nu mai exiști. / N-ai existat niciodată” („ComanDanTe”).
Dincolo de calitățile estetice invocate, dincolo de plaja semantică atît de extinsă pe care o presupune tematica generală a cărții, îmbătrînirea, volumul e cît se poate de convingător prin umanitatea pe care o comunică. Din punctul meu de vedere, Lipsa de greutate a lumii este cea mai bună carte scrisă de Dan Coman și una dintre cele mai convingătoare apărute în ultimii ani.
Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte, Scrîșnetul dinților, ediția a doua, Editura Cartier, 2024.
Credit foto Dan Coman: Karina Ciuruş
.jpg)
