Recent lansata colecție de poezie „/pocket” a Editurii ART se definește, conform textului de prezentare existent pe site-ul editurii, „prin exclusivitate calitativă și incluziune discursivă”. Curatoriată de poetul Mihók Tamás, ea înseamnă polifonie în simplitate, autenticitate în chestionarea limitelor convenției literare și angrenarea textuală a unor resurse imaginative individuale și colective cu scopul atingerii corzilor sensibile ale societății. Valorificînd unele dintre cele mai spectaculoase și incomode discursuri poetice contemporane, /pocket vine în întîmpinarea cititorilor cu volume timeless atît prin conținut, cît și din punct de vedere grafic”. Astăzi mă voi concentra pe primele patru cărți apărute în această colecție.
● Aleksandar Stoicovici, Habitat, Editura ART, 2025.
Habitat este a treia apariție editorială a lui Stoicovici, după Vineri (2011) și Aleksandar doarme (2012). Una dintre mizele cărții de față constă în propunerea unei alte viziuni asupra corporalității aflată în strînsă legătură cu diversele margini și mărginiri, limitări geografice sau cu spațiile ce interfererează cu alte medii. Corpul este el însuși un mediu de manifestare a unei conștiințe care înregistrează și analizează schimbările, distanțările, pierderile.
Această problematică a corporalității e urmărită în toate cele trei secțiuni ale cărții, „Habitat”, „Ultradomestic” și „Crevase”, printr-o schimbare a referinței de la caz la caz. Pînă să ajungă să fie „îngreunat de reflexe”, corpul își caută fixitatea și reperele în universul apropiat cvasidomestic. Spațiul casei își schimbă arhitectura în funcție de o componentă afectivă ce nu se manifestă exploziv, ci mai degrabă reținut, la fel ca poezia din această carte ce dă senzația că exprimă mai mult printr-un minimum de mijloace expresive: „Spre dimineață, în cutele cearșafului, / numai resturi de afecțiune / și contorsiuni inutile. Cînd nu ești aici, / corpul se unduiește ca o algă la suprafața apei, / mintea e un cîine de vînătoare care a pierdut urma” („Urme de vegetație”).
Ideea e condusă și amplificată în cele patru texte intitulate „Ultradomestic”. Habitatul nu mai este un spațiu exterior, ci interior, creierul devine un spațiu locuibil, corpul în sine – o expresie a bolii. Catastrofele globale se trăiesc într-un spațiu al intimității deoarece sînt puse în legătură cu un gest intim, „te-am sărutat sub alun”. Astfel, viața domestică devine o practică de supraviețuire. Dacă în prima secțiune habitatul era spațiu domestic, iar în a doua acesta era spațiul psihic, în a treia habitatul e în însăși ereditatea. Spațiul fizic apare contaminat, anihilat de memorie, de precaritatea unui numit sens individual: „Se scutură arborele genealogic, / dar rămîn fiul tău. Vin acasă să-ți ridic capul / deasupra apei, să-l smulg de sub ghilotină, / să-ți descifrez vocea îngropată sub decepții. / în vise îmi apari mereu sănătos – / un profet ce-și refuză vehement chemarea” („Arborele genealogic”).
Așadar, volumul lui Aleksandar Stoicovici mizează pe o serie de extensii ale spațiului intim care propun diverse moduri de a fi într-un cadru temporal fragmentat, recompus ca un puzzle cu piese interschimbabile. Corpul și memoria devin mijloace pentru cartografierea fragilității, atît a spațiului interior, cît și a celui interior.
● Anca Zaharia, Pămîntul Plath, Editura ART, 2025.
Fracturile individualității și cele ale socialului coexistă în poezia Ancăi Zaharia. Cu toate că acest fapt era vizibil și în Sertarul cu ură (2015), și în Suicid (2019), vocea sa poetică începe să se decanteze și să capete un plus de autenticitate odată cu Eu n-am trăit războiul (2021).
În Pămîntul Plath vorbim deja despre o asumare convingătoare a celor două paliere amintite mai sus. Poezia Ancăi Zaharia e impuls nervos, vine uneori dintr-o asumată dezorganizare mentală ce conduce către reușite atunci cînd autoarea construiește texte aluvionare, adevărate torente imagistice cu ancore în cotidianul violent și coroziv. Vorbim despre o entitate psihică ce explorează ambivalența fragilității. Cu alte cuvinte, vulnerabilitatea nu doar expune eul poetic, ci îi modifică (și amplifică) percepția asupra lumii, dar și modul în care se raportează la ceilalți.
Autoarea articulează, atît prin titlul ales, cît și prin textul care deschide volumul, „Femeile din familia mea”, o formă de female rage care funcționează, în cazul de față, ca instrument de confesiune individuală și socială deopotrivă. Dacă Sylvia Plath a transformat durerea, dezamăgirea și furia în fața nedreptății într-un discurs literar nu doar recognoscibil, ci iconic, Anca Zaharia afirmă, prin acestea, capacitatea de a reacționa la injustiții și (o)presiuni ce străbat istoria de la începuturile ei, fiind și acum la fel de valabile. Anca Zaharia conectează experiența personală la experiența feminină universală și structurile binecunoscute ale inegalității: „un lung lanț cu verigi cărînd sacoșe grele, făcînd / drumuri de furnică de acasă la piață și înapoi / veriga care strînge la piept banii primiți după / îndelungi rugăminți se leagă în universuri suprapuse / cu veriga care muncește pe ascuns pentru că soțul / nu îi dă voie” („Femeile din familia mea”).
Problematica traumei apare de mai multe ori în cartea de față, fie sub forma unor experiențe personale expuse în detaliu, fie ca rezultat al observării lumii din jur. În ambele situații vorbim despre acumulare, despre enumerare de ipostaze. Creșterea tensiunii vine de aici. Din hașurarea acestui spațiu sufocant din care lipsește chiar și iluzia posibilității de a scăpa.
● Marius Aldea, Maruth, Editura ART, 2025.
Marius Aldea propune în Maruth o poezie ce se impune inițial printr-un ritm similar unuia incantatoriu. Există un contrast frapant între dimensiunea sacră implicită – sugerată inclusiv prin titlu – și explorarea cotidianului și a biograficului.
Acesta din urmă este marcat de autoironie și sarcasm, cu toate că mijloacele enunțate conturează o dimensiune tragică luată în răspăr: „așa că hai să mergem acasă băi cît încă mai avem carne / pe noi. însă nu pot să mă ridic adorm lîngă tata și mi-e / rușine un pic. eu mort de beat el mort de-adevărat dar în / zori cine-i băiat de băiat adevărat a-nviat. Strig tare după / ce-mi dreg vocea: bună dimineața erecție am înfrînt și / azi-noapte moartea” („16 ani. fata și tata”). Șamanismul la care face referire Florin Dumitrescu în textul său de pe coperta a patra e o posibilă metodă de a contura o viziune înaltă, ordonatoare asupra existenței.
Marius Aldea evită astfel clișeele poeziei pronunțat spirituale de extracție orientală. Nu lipsesc referințele sociale, nu e ocolit nici discursul cvasipolitic cu implicații ecologiste, toate acestea asumate într-un flux hipnotic ce determină o lectură participativă din partea cititorilor.
Tema morții se insinuează în mai multe feluri. Cu toate că se simte acel frison al neliniștii, există totuși acea doză de distanțare, cel puțin aparentă, ce ar putea avea o funcție consolatoare. De altfel, textele sacre au această menire, iar Marius Aldea intertextualizează subtil cu acestea. Conexiunile dintre lumea naturală și cea concret umană constituie o constantă a acestei cărți ce-și articulează discursul încă de la primele ei fraze. Autorul întoarce lumea pe dos pentru a-i restabili conexiunile fundamentale. Convingerile sale ce pot fi deduse din texte nu sînt impuse sub forma unor teze, ci apar articulate într-o manieră polifonică și repetitivă.
Dacă în cazul volumului lui Aleksandar Stoicovici aveam în vedere un tip de corporalitate brută, în cazul textelor lui Marius Aldea întîlnim o corporalitate reziduală în care tot circuitul complex al unui habitat individual se reduce la particule ce pot dispărea în cîteva secunde. Dragostea, bucuria sau drama rămîn vizibile atîta timp cît ele există ca urme biologice lăsate în spațiu. Altfel, ele se dizolvă și realitatea se (re)construiește în afara lor: „încă miroase a animal în odaie ții fereastra deschisă întruna / ce nu se vede nu există iar acum tu vezi doar luna / mai sînt fire de păr de-ale mele și țesut epidermic pe podea / într-o zi vei porni aspiratorul și cam atît cu dragostea” („Habitat”).
● Olga Ștefan, Até (o educație), Editura ART, 2025.
Prolifica Olga Ștefan mărturisește într-un interviu acordat Emei Cojocaru că „Até, zeitatea orbirii divine, personificînd acea stare de confuzie și delir ce ducea la hybris – o suprasaturare de mîndrie, o pierdere a măsurii. M-am gîndit că acest concept descrie perfect felul meu de a mă raporta la procesul creativ: o orbire controlată, o energie care cufundă rațiunea și emoțiile într-o mare confuză de impulsuri, din care se nasc scîntei și sclipiri. Așa cum Até acționează ca o forță distructivă și regeneratoare în același timp, în scrisul meu aceste energii dizolvate în magma emoțională și rațională «țîșnesc» în moduri neașteptate, dînd naștere unor poeme care sînt pline de viață, dar și contradictorii, în a căror energie stă și germenele propriei căderi”.
Astfel, autoarea propune în Até (o educație) o carte a stărilor contradictorii ce conduc spre un discurs incisiv întors de multe ori împotriva ei înseși. Există o voce plurală în textele Olgăi Ștefan, chiar și atunci cînd expunerea se face la persoana I singular. E un fel de asumare a tot ceea ce unește o anumită categorie expusă acelorași elemente invazive. Se întrezărește povestea personală camuflată în povestea comună: „or noi eram elita / umanistă, / șifonat-naturalistă, / floarea cîmpului și crema de vanilie, / în bucătărie, / să facă o concurență loială purificată / sticle de votcă din sufragerie, / rapiță și lavandă într-o fotografie, / lipită deasupra patului. / aripi și tatuaje tribale / am purta doar ca să ne întărim pozițiile / ludic-castratoare, vorace, / fără teamă de boli și de ace / în antebrațul dezgolit la serbările școlare / din estuarul vieții normale / de profe active / pe Instagram”.
Privirea critică scrutează mai multe niveluri ale societății. Acest fapt face ca resemnarea să nu fie posibilă, să nu se instaleze acea ședere confortabilă în sine. Dimpotrivă. Totul e necesar a fi observat și analizat pentru depistarea cauzelor ce au condus la unele stări de fapt ușor de recunoscut de fiecare dintre noi. Trimiterile culturale pun presiune asupra discursului, eficientizîndu-l. Olga Ștefan face parte dintre puținii autori/autoare de poezie care nu scad niciodată sub un anumit nivel.
Cele patru cărți despre care am scris mai sus sînt radical diferite între ele, astfel încît trasarea unor puncte comune (de poetică, de viziune, de ideologie) ar fi, cred eu, artificială și inutilă. Mă bucură mult faptul că într-o lume segregată ideologic, cum a devenit de ceva vreme și cea editorială, colecția /pocket a Editurii ART își propune un demers pluralist. Personal, mi se pare și singurul cîștigător pe termen lung.
Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Scrîșnetul dinților, ediția a doua, Editura Cartier, 2024.
.jpg)
